Vizitaţi "Povestea zilei"!

Noutăţi? Intră aici!

Tarot de Anul Nou

2009 – Diavolul lucrează la transformarea lumii

În urma unui tiraj „în cruce”, iată cîteva predicţii pentru 2009. În esenţă, anul se anunţă mai puţin catastrofal decît s-ar părea, în ciuda auspiciilor nefavorabile, pentru că vom beneficia de acţiunea unui mare benefic, aducînd stabilitate politică, dragoste şi înţelegere.

TEZA – Arcana 15, Diavolul. Se anunţă un an diabolic, plin de pulsiuni, pericole dar şi de recompense! Oamenii riscă să fie înlănţuiţi de goana după bani şi putere, luminile amăgitoare ale lui Lucifer. Ca să se amuze, diavolul va arunca recompense ici şi colo – vom vedea cum unii cîştigă marele pot la loto sau primesc moşteniri neaşteptate. Apoi, averile se vor scurge printre degete! 2009 va favoriza clasa politică şi va aduce revirimentul lumii interlope. Moda, asigurările, pariurile şi media vor fi vedetele noului an. În ciuda crizei, localurile vor fi pline, cazinourile – aşişderea, chiar şi băncile îşi vor reveni! Se anunţă mare forfotă în studiourile radio-tv. Vom fi în ghearele ispitelor de tot felul, de la cele sexuale la cele gastronomice, va fi un an al grandilocvenţei şi al poeţilor. Vom gusta fascinaţia urîţeniei Diavolului şi vom hohoti la glumele sale... Dar să nu uităm că Lucifer lucrează pentru Marea Operă. Acţiunea sa dizolvantă, corozivă, ne pregăteşte pentru întîlnirea cu Sinele – excesul de materialism ne îndreaptă cître spiritualitate.

ANTITEZA – Arcana 18, Luna. În 2009, Inconştientul ne stă împotrivă, cu tot ceea ce am îngropat adînc. Vom asista la o întoarcere a conţinuturilor refulate, cu tot cortegiul său de nevroze, cu frica paralizantă, moartea cea mică... Nu e bine să visăm cu ochii deschişi, nici să aşteptăm rezolvarea de la sine a situaţiilor complicate. Luna, ca semn guvernant al apei, ne avertizează că, şi în 2009, apa ne va sta împotrivă – fie că e vorba despre inundaţii, tsunami sau secetă. De asemenea, ne vom simţi storşi de energie, ceea ce nu e bine deloc, în condiţiile în care vom avea de traversat strîmtoarea perfidă dintre Scila şi Charibda! Da, va fi o trecere dificilă, în care nu trebuie să ne lăsăm amăgiţi de mincinoşi şi nici să plecăm urechea la şoaptele ciudate ale marii zeiţe castratoare, Cibele...

INTERVENŢIA HAZARDULUI – Arcana 21, Lumea. Ei, aici e aici! Tarotul ne anunţă că, în ciuda auspiciilor dificile, în 2009 va interveni un eveniment, o persoană, o organizaţie, un mare Benefic. Lumea e o figură a Chintesenţei şi anunţă o priză planetară de conştiinţă. O deşteptare generală, o lămurire, în sens alchimic. Marea Operă vesteşte deschiderea către o lume nouă, o perioadă de succes, un ajutor important hotărîtor. Salvarea pare a veni dinspre lumea ştiinţei şi a tehnologiei, iar rezultanta acţiunii sale se răsfrînge pînă şi în plan politic...

REZULTANTA – Arcana 4, Împăratul. Un lider politic se ridică, anunţînd stabilitate a puterii, autoritate, calm şi înţelegere. În 2009, vom asista la ascensiunea unui lider mondial? E favorizată sfera administrativă. Poate noi viziuni, poate noi construcţii ideologice... Iar lumea va accepta cu entuziasm schimbarea, noua viziune, noul descălecat, întrucît sinteza este ... de bine!

SINTEZA – Arcana 6, Îndrăgostitul. Anul 2009, surprinzător, se va releva drept un an al alegerii făcute cu inima, al Dragostei. Vom accepta, vom consimţi, la răscruce de drumuri, ne vom deschide mai mult către ceilalţi. Îndrăgostitul e şi un semn al mîntuirii, Marele Îndrăgostit de Lume fiind Hristos, Mirele... Vom asista, poate, la naşterea unui nou Mesia? În orice caz, DEVENIREA este arcana 5, Papa, Principiul autorităţii spirituale prin excelenţă, de care vom asculta în viitor. Uluitoare întorsătură de situaţie, anunţată de tarot, într-un an ce stă sub semnul Diavolului...

Cel mai bun an...

...din ultimii cinci! A fost anul în care am strîns articolele din Societatea într-o carte, mi-am schimbat maşina, am călătorit la Paris, m-am înscris la doctorat şi mi-am schimbat serviciul! Iar 2009 se anunţă şi mai şi! Fie să avem parte cu toţii de Fericirea Lumii!

PS. Ca de obicei, am pregătit un tiraj de Anul Nou... Dacă vă încredeţi în cărţile de tarot, staţi pe-aproape - voi posta prognoza pe blog cît de curînd!

"Cultura înseamnă descoperire şi generaţiile tinere sunt mai permeabile"

interviu apărut în Curierul de Rîmnic, săptămîna aceasta

Ziarist, scriitor, Director peste Cultura Argeşeană de puţin timp. Cât de bine s-a ,,aşezat“ Cristian Cocea, pe scaunul de conducere, putem afla din proiectele pe care noul şef al Culturii ni le-a prezentat pentru viitorul apropiat. În răspunsurile pe care ni le-a oferit, putem descoperi, de asemenea, care este viziunea unui fost ziarist, cu o statură impunătoare, asupra fenomenului cultural din Piteşti. Am păşit, cu oarecare teamă, în biroul lui Cristian Cocea, pentru o discuţie plănuită de ceva timp, dar mereu amânată. Să vedem ce a ieşit!

Aţi fost ziarist. Cum aţi caracteriza presa din Argeş la momentul actual?

Este o presă foarte bogată, atât ca număr, cât şi ca valori. Zona a permis, din punct de vedere economic, susţinerea mai multor publicaţii, mai multor posturi de radio şi de televiziune. Aceasta a dus, însă, şi la o concurenţă extrem de acerbă între aceste mijloace de informare în masă, iar reversul medaliei este tabloidizarea. Deci, când ai concurenţă puternică, eşti tentat, în domeniul presei scrise, să faci tabloid, ca să rezişti pe piaţă. Săptămânalele s-au specializat într-un alt stil, "se merge pe" anchete, dezvăluiri, chiar dacă, de cele mai multe ori, aceste anchete nu au rezultate concrete, nu am văzut pe nimeni să-şi dea demisia sau să cadă vreun cap în urma unei anchete de presă. Acum din două, una: ori oamenilor politici nu prea le mai pasă de presă, ori respectivele anchete nu sunt blindate de probe care să ducă într-adevăr la demisii şi la rezultate spectaculoase. Aşadar, avem o presă dinamică, o presă concurenţială şi cred că din punctele de vedere divergente, apărate de publicaţii, cititorul poate să-şi aleagă, să-şi facă o părere asupra a ceea ce se întâmplă în judeţ.

Consideraţi că publicaţiile argeşene acordă suficient spaţiu fenomenului cultural?
Culturii?! (râde) Nu! Nici nu sunt, să spunem, evenimente culturale de top ca într-un spaţiu precum cel al capitalei. Cu toate astea, se întâmplă lucruri interesante în domeniul cultural şi în Piteşti, şi sunt reflectate mai mult sau mai puţin în regulă. Se lansează şi aici cărţi interesante, sunt muzee care au ce să arate publicului, sunt copii talentaţi, avem sculptori, pictori, scriitori. Poate nici lumea artistică nu ştie foarte tare să-şi facă un management al imaginii, dar cred că e loc de mai bine în zona asta, în relaţia cu presa.

Referitor la sprijinul Uniunii Europene pentru cultură, unele ţări au profitat din plin, de exemplu Portugalia. România, nu! Nu ştim sau nu vrem?

Uite, chiar acum se desfăşoară unul dintre cursurile finanţate de noi, de Direcţie, cu sprijinul Ministerului Culturii, pentru directorii de Cămine Culturale. Îi învăţam să scrie proiecte pentru a accesa fonduri europene, dacă vor să-şi promoveze vreun obicei sau un eveniment pe care-l au. Sunt cursuri pe care ei nu trebuie să le plătească, am suportat noi din fondurile Direcţiei, cu formatori de la Minister şi sunt, totuşi, puţini directorii de Cămine Culturale, care vin să se intereseze şi să participe la cursuri. S-au învăţat, cumva, prost, adică vin cu o hârtie scrisă către Consiliul Judeţean şi reuşesc să obţină fonduri pentru diverse acţiuni din bugetul local. E mai dificil, mi se pare, să acceseze fonduri europene, cu toate că acolo sunt banii, mult mai mulţi. Îi învăţăm, e o mentalitate care se schimbă treptat.

Unii critici afirmă că Piteştiul este un oraş acultural. Puteţi schimba această mentalitate?

Dar nu este un oraş acultural! Asta o spun cei care nu au bunăvoinţa să treacă pe la bibliotecă, pe la teatru, sau să cumpere o revistă culturală, revistele editate de Centrul Cultural pot fi găsite la chioşcuiri, avem trei librării, sunt oraşe în care au dispărut librăriile, nu? Avem două anticariate, avem 25 000-30 000 de studenţi, asta înseamnă o viaţă a Universităţilor, cu librării, cu bibliotecile lor. Piteştiul nu este un oraş acultural! De ce să spunem aşa? Poate publicul nu e educat... Poate nu dăm noi atenţie fenomenului cultural local... Câţi dintre cei care critică au mers la Filarmonică? Puţini. Sau la un spectacol de teatru? Poate există un dezinteres la nivelul publicului, asta da! Am văzut multe concerte sau spectacole de teatru anunţate şi apoi anulate. Poate şi ritmul ăsta al vieţii de zi cu zi nu prea ne permite să ne facem timp să mai mergem la un spectacol, nu? Televizorul ne mănâncă atâta timp. Dar, în niciun caz, Piteştiul nu este un oraş acultural.

Să ne vorbiţi puţin despre proiectele din viitorul apropiat şi dacă bugetul vă permite realizarea lor?

Aici, să precizăm de la bun început că Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional nu este operator cultural, în sensul că nu are buget propriu. Fondurile de la Minister ne vin pentru cheltuielile de personal, pentru cheltuielile materiale, dar nu avem un buget care să ne permită să susţinem complet activităţi culturale. Fondurile au rămas la operatorii culturali, care sunt în subordinea Consiliilor Locale, Autorităţilor Locale. În aceste condiţii, se desfăşoară activitatea noastră pricipală, care este de protejare a Patrimoniului, clădiri de epocă, biserici, da? Din surse extrabugetare, din avize pentru renovări, pentru construcţii, din banii ăştia, putem să ne gândim, în condiţiile legii, să facem câteva acţiuni culturale, de câteva ori pe an. Aici e loc de proiectele proprii. Şi o să-ţi spun că vreau să continui deschiderea instituţiei către tinerele generaţii. Cultura înseamnă descoperire şi generaţiile tinere sunt mai permeabile la cultură, au mintea nedeformată de societate, dar şi ei sunt pândiţi de pericole, de la cele ale prostului gust, până la un mod de viaţă care să nu le mai permită deschiderea către frumos. Şi, în condiţiile acestea, facem şi noi mici acţiuni, îi punem în contact cu frumosul, cu lucrurile interesante, cu valorile şi astea vorbesc de la sine şi se impun de la sine. Trebuie să-i oferi tânărului informaţie, ca să-şi poată face o cultură. Voi continua acest proiect în măsura posibilităţilor, cu elevii de la Liceul de Artă, cu care am, aşa, target, pe zona respectivă. Nu avem suficienţi restauratori în România, nu avem suficienţi experţi în pictură, istorici ai artei, cei care merg la Liceul de Artă sunt priviţi, oarecum, pieziş: Voi, de ce nu vă duceţi la şcoală sau la un liceu mai bun? Se face carte la Liceul de Artă şi aceşti copii vor fi, eu ştiu, pe de-o parte specialiştii în restaurare, pe de alta experţii în sfere de care avem nevoie. Să încercăm să dăm nişte burse pentru consumabilele lor, deoarece costă scump şi culorile, şi cărbunele, şi vopselele, toate lucrurile de genul ăsta. O să organizăm o tabără de creaţie împreună cu Muzeul de la Goleşti, să vedem ce putem face... Între timp, Direcţia îşi continuă acţiunile curente, cele de Patrimoniu, de care povesteam înainte, mă refer la zona Patrimoniului imobil, mobil şi imaterial, avem în grijă şi operele de artă plasate în muzee, ne mai uităm şi cum le ,,folosesc“ băieţii, să nu dispară. Şi continuăm activităţile specifice. În contact cu societatea şi cu tinerii desfăşurăm proiectele despre care am povestit, iar cu operatorii culturali luăm parte la diverse proiecte pe care le fac şi ei.

Avem un exemplu numit Sibiu, care poate fi considerat un model European cultural, deoarece a demonstrat că se pot face bani frumoşi din vânzarea actului cultural. O agenţie de rating a considerat, de curând, Sibiul, unul dintre cele mai favorabile locuirii din spaţiul european, pe locul 7, chiar înaintea altor mari oraşe. Piteştiul va putea urma exemplul Sibiului?

Piteştiul nu are un trecut istoric comparabil cu cel al Sibiului. Nu mai are un nucleu, un centru vechi, un nucleu arhitectonic, în jurul cărora să se organizeze manifestări culturale diverse aşa cum are Sibiul. Nu prea avem nici nemţi, aşa cum au cei de la Sibiu! Ce-a mai rămas din vechiul Piteşti? Poţi să vezi ici, colo, eu ştiu?, Biserica ,,Sf. Gheorghe", din centru, câteva case vechi în Târgul din Vale, dar zonă compactă, de arhitectură specifică, din păcate, nu mai avem! Furia construcţiilor din ultimii ani a distrus şi mai mult specificul local şi a făcut să apară imobile din sticlă şi beton, case care nu pot reprezenta valoare istorică şi arhitecturală. Nu cred că putem să prindem din urmă Sibiul, însă, dacă suntem suficient de deştepţi, putem intra bine în modernitate, cu obiceiurile noastre, cu monumentele pe care le mai avem în judeţ, cu mânăstirile pe care le avem şi unde se poate face turism spiritual de bună calitate, cu o întreagă reţea de agro-turism şi de obiceiuri rurale pe care am putea să le dezvoltăm. S-a început, la Coşeşti, cu ,,Festivalul ţuicii“, dar nu poţi să atragi turişti acolo, dacă nu ai şi posibilităţi de cazare, sau alte atracţii pe care să le oferi. Lucrurile trebuiesc integrate şi gândite, aşa, la scară mare.

Eu apreciez faptul că o instituţie precum Consiliul Judeţean lucrează cu specialişti francezi pentru definitivarea unui plan pentru turismul judeţean, este un pas foarte bun! Şi trebuie integrate toate bunele iniţiative, de la cele editoriale (noi nu avem nişte albume de fotografie reprezentative pentru monumentele argeşene, dacă ne ajută Dumnezeu, la anul o să avem, Direcţia lucrează în zona asta!), până la, cum am mai zis, posibilităţi de cazare şi masă, şi mâncare bună, gastronomie specifică, obiceiuri folclorice, obiecte de artă populară. Deci, trebuie gândit, trebuie făcută o integrare, e de viitor... vindem şi noi turism cultural, dar nu atât de mult cum vinde Braşovul, cum vând alte judeţe, care au trăit din turism şi înainte, pe vremea comunismului. Pe vremea aceea, Argeşul făcea Dacii şi petrochimie, acum ne trezim că nu prea mai merg astea, trebuie să mai facem şi altceva.

Care consideraţi că trebuie să fie calităţile unui manager cultural?

Eu aş zice, în primul rând, generozitatea. Sunt mulţi oameni de cultură, oameni care s-au remarcat într-un domeniu cultural, dar care nu sunt neapărat şi buni manageri, trebuie să ai un pic de generozitate, să le oferi celorlalţi din bucuria ta, din plăcerea pe care ai simţit-o tu în contact cu operele de artă, sau cu literatura, sau cu civilizaţia tradiţională. Pe de altă parte, trebuie să fii un bun comunicator, trebuie să vorbeşti pe limba fiecăruia. De câte ori n-am fost la lansari de carţi sau la expoziţii, unde sunt tineri şi cineva, o persoană cu o cravată la gât, vine şi vorbeşte ,,ex cathedra", nu înţelegi nimic, cuvinte alambicate, care nu te ajută să te apropii de acel obiect de artă. Nu să trivializăm, să banalizăm discursul despre artă, dar nici să nu ne plasăm pe nişte poziţii din care să nu fim înţeleşi... Şi-apoi, trebuie să fie o persoană, să-i spun, cu mai puţine orgolii, pentru că, lucrând cu creatorii, care sunt oameni, în general, orgolioşi, dacă şi tu eşti orgolios, iese un dezastru, nu se mai înţelege nimic, nu se mai leagă nimic, şi-aşa, oamenii noştri de cultură sunt împărţiţi în grupuri şi grupuleţe. Eu nu-mi permit să dau sfaturi managerilor culturali din judeţ, am în subordine toţi operatorii, încerc să-i înţeleg şi să-i ajut în măsura posibilităţilor, să le sugerez anumite modalităţi de relaţionare cu publicurile, venind din zona comunicării, mi-e uşor să fac treaba asta, nici nu vreau să-i învăţ legi, că nu e datoria mea, dar încerc să-i stimulez să facă şi altceva decât au făcut până acum. Să vedem cum vom reuşi lucrurile acestea. Încercăm!

V-aţi gândit la o formulă de marketing cultural pe care s-o puteţi promova din poziţia în care vă aflaţi în prezent?

Asta este esenţa activităţii pe care mi-o propun, o formulă de marketing cultural se adresează unui anumit public şi pentru un anumit produs. Mixul de marketing are patru componente: deci, avem, produs, piaţă, preţ şi promovare. Produse culturale avem, urmează să lucrăm la identificarea pieţelor, publicului, care să le dorească. Urmează să vedem cum minimizăm preţurile accesului la cultură şi cum reuşim să ni le promovăm. Cred că trebuie discutat pe caz specific: într-un fel promovezi, eu ştiu?, turismul spiritual, în alt fel promovezi un ansamblu folcloric.

După opinia dumneavoastră, pe o scară de la 1 la 10, care sunt valorile culturale ale ţinutului numit Argeş?

În cartea mea ,,Ghidul României misterioase”, pentru Argeş, am prezentat următoarele atracţii: Necropola Domnească de la Curtea de Argeş, Mânăstirea din Piatră de la Nămăieşti, Mânăstirea de la Cetăţeni, care mi se pare fantastică şi acolo sunt tradiţii spirituale mult mai vechi decât cele creştine, zona Costeştiului (este o biserică splendidă acolo) şi Câmpulungul, în sine, care nu trebuie uitat. Apoi, sunt valorile numite imateriale, obiceiurile: ,,Festivalul Căluşului”; ar trebui discutat puţin în jurul acestui obicei, pentru că el are implicaţii şi semnificaţii care depăşesc un simplu dans, sunt lucruri care ţin de domeniul ezoteric, de iniţieri, cum trăiau geto-dacii, Zalmoxe (cum scria Mircea Eliade, în ,,De la Zalmoxe la Gingis-Han”). Mă gândesc la muzeele splendide din Argeş, începând cu Muzeul Judeţean, în care s-a investit foarte mult în ultima perioadă, avem cel mai modern planetariu din S-E Europei, acesta nu trebuie să rămână fără vizitatori, trebuie să fie valorificat, zestrea Muzeului Judeţean este foarte mare, noi vedem 10% din ceea ce un muzeu are strâns şi se află în depozit. Muzeul de Artă din Piteşti ar trebui mult mai bine valorificat. Nu vreau să fac clasificări. Pentru mine toate lucrurile astea sunt interesante, trebuie tratate cu generozitate, trebuie să te deschizi în faţa lor pentru a le înţelege, a le accepta, pentru a învăţa ceva.

Recent, la o conferinţă ţinută de traducătorul francez, Jean Louis Courriol, acesta afirma că un brand precum Dacia, considerat profund industrial de majoritatea oamenilor, ar putea servi ca un brand cultural şi ar putea contribui la ceea ce numim ,,identitate naţională”. Cum comentaţi această afirmaţie?

În compunerea unui brand naţional, fără îndoială că aceste brand-uri locale, fie că sunt industriale, fie că sunt culturale, se armonizează şi dau un ansamblu care e mai bogat decât suma părţilor. Sunt încântat că cine spune România se gândeşte şi la Dacia, este meritul constructorilor de la Mioveni... Am putea vorbi de o cultură legată de un produs industrial, de o marcă. Imaginea s-a schimbat în ultimii ani, dar tot despre robusteţe, despre spirit inventiv, despre arta de a se descurca în orice situaţie vorbeşte Dacia. Am văzut în Franţa, în Paris, Cetatea Ştiinţei şi Tehnicii din La Villette, este o periferie a Parisului, fostă zonă a abatoarelor, a halelor, transformată în anii ’60, ’70 într-o zonă cu un imens parc, dar în care poţi să şi înveţi lucruri legate de ştiinţă, de tehnologie. Am văzut acolo un submarin, o machetă a rachetelor Arianne şi, eu ştiu?, poate că o companie mare cum este Renault, ar putea să construiască la un moment dat în România, la Mioveni, la Piteşti, un muzeu Renault al tehnologiei auto, care să-i obişnuiască pe vizitatori cu tehnologia şi cu ştiinţa. TehnoCenter-ul lor din Franţa este, de asemenea, un loc care atrage turişti. Doamne, ajută! să se menţină pe piaţă în condiţiile acestei crize economice, că vor avea ei timp să facă şi muzee ale tehnicii auto la un moment dat, numai să reziste în continuare pe piaţă, pentru că, dacă Dacia Renault este afectat, ca grup, argeşenii au foarte mult de pierdut.

Care dintre valorile contemporane au şanse să devină brand-uri? Valorile contemporane naţionale sau locale?

Depinde pentru cine. Valorile locale... E mult mai greu ca un brand local să se impună din punct de vedere naţional. La noi, ca în orice stat construit după model administrativ francez, în care ora exactă se dă în capitală, valorile din capitală sunt mult mai uşor de cunoscut, decât cele din zona locală. Nu ştiu care dintre ele ar putea să devină brand, dar spun că ,,Istoria critică a literaturii române”, a lui Nicolae Manolescu, apărută acum, poate să fie un brand, după ce, în domeniul criticii literare, a făcut istorie 50 de ani cea a lui George Călinescu. Uite-o acolo! (o arată în bibliotecă), e o valoare naţională, apărută în provincie, am reuşit să o iau de la domnul Vlasie, de la editura Paralela 45 şi, în ciuda strâmbăturilor de nas cu care a fost primită în mediile literare argeşene, care se consideră defavorizate, este o carte excepţională, pe care orice om interesat de fenomenul literaturii româneşti ar trebui să o aibă în casă, pentru a se orienta, sau pentru copii, să înţeleagă şi ei diverse lucruri legate de literatură. Şi-alte, şi-alte brand-uri! Mă gândeam că domnul Marius Farmazon (patronul unei galerii de artă din Piteşti -n.a. ) a avut o iniţiativă foarte interesantă, zilele trecute, nu ştiu dacă ai văzut.

Este vorba despre Sorin Ilfoveanu, care a lansat volumul ,,Desene”, evenimentul fiind dublat de expoziţia de tablouri?

(Între timp, îmi arată un desen în miniatură aparţinând artistului cu pricina) Da, această carte, ,,Desene”, a lui Sorin Ilfoveanu, pictor care poate fi considerat un brand. Şi ar trebui să-l promovăm, să ne bucurăm de el. Domnul Farmazon a identificat în domeniul picturii contemporane o valoare care poate fi brand. Şi asta ne învaţă încă o lecţie... Artiştii au nevoie de animatori culturali, scriitorii au nevoie de agenţi, care să-i vândă marilor edituri, pictorii - de impresari, de agenţi, oameni care să-i promoveze. Nu neapărat instituţiile statului pot să rezolve asta, o direcţie de cultură... Ar trebui în România să apară ca business, ca profesie animatorul cultural, un intermediar între artist şi public! Cîştigă artistul, câştigă şi impresarul. Avem impresari ai fotbaliştilor şi nu avem impresari ai lui Sorin Ilfoveanu? Nu e în regulă treaba asta! Şi-atunci am putea vorbi despre brand-uri mult mai bine.

Vorbind despre cultură în general, avem două perspective diferite: cultura pentru elite, elitismul cultural şi cultura pentru mase, care este un termen compromis de activiştii culturali comunişti. Există o cale de mijloc?

Există o cale de mijloc. Eu nu desconsider baza, cultura populară, adică nişte tradiţii folclorice, un festival, am un festival anual într-o anumită zonă, care-mi promovează şi produse ale locului, şi oameni, şi jocuri, şi cântec, nu trebuie dispreţuit, sunt bucurii ale comunităţilor locale. Ele pot să atragă şi turişti, se cuplează cu sărbători religioase şi capătă o semnificaţie şi mai mare. Trebuie încurajate, sunt interesante, nu trebuie dispreţuite! Dacă tu ai locui în acea comunitate, te-ai simţi foarte bine văzând pe ai tăi şi obiceiurile care te poartă pe tine în lume. Cultura de elită, sigur, vârfurile culturii, ne uităm la ele cu respect, mă gândesc că nu se naşte în fiecare zi, eu ştiu, un Noica, un Dinu Lipatti, astea sunt vârfuri. Dar între poale şi vârfuri, trebuie să existe şi zona asta de cultură de masă, că altfel vârfurile ar rămâne izolate, printre nori. Americanii au rezolvat-o, şi occidentalii: cultura de masă înseamnă carte comercială, înseamnă muzică comercială, că este rock, că este jazz sau altceva, lucruri care se vând şi plac publicului larg. Nu toată lumea merge la filarmonică, mult mai mulţi se strâng la un concert al Shakirei: cultură de masă! Romane, care sunt trase în tiraje foarte mari, se citesc uşor: Paolo Coelho, un scriitor de masă, nu e un scriitor de vârf, se vinde. Produsele de masă au un anumit caracter, sînt fabricate în serie, ele sunt un fel de fast-food, cam ştii la ce să te aştepţi atunci când cumperi un hamburger, aşa e şi când cumperi un roman poliţist, ştii că va avea sos roşu, va curge sânge! Noi nu avem încă producţii culturale de masă, avem obiceiurile de care povesteam, ale comunităţii locale şi care abia, abia se mai practică, pentru că în căminele culturale se fac nunţi. Şi mai avem o elită de creatori, care e hărţuită, sau nebăgată în seamă. Iar oameni în zona asta a comercialului, nu strică, ar trebui să avem! Dar, probabil, că ţine şi de bogăţia societăţii, când ai bani în buzunar, îţi mai cumperi un film, mai dai banii pe o carte, când nu, stai la televizor şi primeşti ce ţi se oferă.

Tânărul, pierdut, confuz, pitit, ca şi numele oraşului în care se află, s-ar putea el metamorfoza prin exerciţiul cultural?

Nu e nici pierdut, nu e nici pitit, dar confuz s-ar putea să fie. Tinerii oricum se metamorfozează, la 17 ani nu eşti nimic, eşti un ghem de aspiraţii, de dorinţe, dar eşti un nucleu, eşti o sămânţă din care răsare floarea mai târziu. Dar îti trebuie apă, îţi trebuie pat germinativ, ca să păstrez comparaţiile botanice, deci ai nevoie, ca să te dezvolţi, în primul rând, de mediu de cultură specific şi bogat. Cine ţi-l poate asigura? Ţi-l asigură statul într-o oarecare măsură, ţi-l asigură administraţia locală, tot aşa, într-o anumită măsură, ţi-l asigură biserica prin serviciile specifice, şcoala, prin specificul ei, dar cred eu că familia ar trebui să-ţi ofere acest mediu de cultură, în cea mai mare măsură. Pentru că nimeni nu este interesat, în definitiv, direct, părinţii sunt cei care ar trebui să fie mult mai responsabili cu copiii lor şi să le dea posibilitatea să opteze, să le dezvolte gustul artistic, estetic... Ooo, ce frumos ar fi! Părinţii zic că au probleme, la rândul lor nu sunt educaţi. Atunci, ei, tinerii, trebuie să-şi caute ceea ce le trebuie, să fie deschişi, să fie curioşi. Totdeauna găseşti câte ceva interesant şi poţi să-ţi hrăneşti sufletul cu el. Chiar şi pe Internet, cu toate că acolo cantitatea de "gunoi" este extraordinar de mare, măcar să caute, să caute, nu să stea să vegeteze, să caute! Pe mine mă interesează un tip, un tînăr cu pasiuni, indiferent de care ar fi, alpinism, arte marţiale, patinaj, baschet, sau care citeşte la bibliotecă, sau e pasionat de maşini sau de aeromodelism... Nu-mi place un tînăr care stăăă şi vegetează.

Aveţi un program de dezvoltare al manifestărilor de tip târguri, expoziţii, aşa cum există la nivelul capitalei?

În colaborare cu operatorii culturali, repet, deci la ei în grădină se întâmplă chestiunea asta. Mă gândeam la un salon de carte, cu toate că, naţional, va fi foarte dificil, pentru că editurile nu se deplasează, sunt costuri, dar, măcar un salon de carte al editurilor argeşe sau, într-o librărie, să existe un sector permanent al editorilor argeşeni. Vom vedea ce putem face . Avem una dintre cele mai bune edituri aici, editura Paralela 45, dar cărţile lor nu prea se găsesc în librării, trebuie să mergi la ei, la sediu, să cauţi, că au acolo o librărie, depozitul.

Despre excursia din acest week-end cu elevii de la Zinca, scopul unei astfel de activităţi este de reîntoarcere la patrimoniu, la tradiţii? Mă refer la ceea ce aţi vizitat în excursia propriu-zisă, la specificul instituţiilor.

Da. E foarte interesant să-i arăţi unui tânăr o gospodărie de acum 200 de ani sau o biserică de lemn, să vezi un pasionat al internetului cum încearcă să înţeleagă cum funcţionează o moară de vânt. Dar, orice copil, orice adolescent este sensibil la frumos şi aceste construcţii au frumuseţea lor, sunt armonioase, sunt deosebite, sunt ingenioase, de cele mai multe ori, şi asta, vrând, nevrând, funcţionează ca o lecţie, mă gândesc că, în contact cu astfel de lucruri, tinerii capătă un respect mai mare faţă de patrimoniu, pentru obiectivele astea, privesc cu un alt ochi şi o biserică, şi o casă veche, că prea mult vrem să trăim în building-uri de oţel şi sticlă, prea stăm la bloc, ar trebui văzut ce însemna locuirea individuală, cum era gândită casa, cum era gândit spaţiul din jurul casei. Nu am vrut să le fac teorii din astea, suficient că au ieşit un pic în natură, s-au bucurat de o zi frumoasă şi şi-au pus problema: ,, Uite, ce e asta?... prescurar, ce se făcea cu treaba asta?" sau : ,,Dar cum făceau salbele astea?" sau ,,Ce costume interesante! De ce unii poartă aşa şi alţii nu?" De aici, din aceste mirări, poate au făcut după aceea cercetări, au căutat într-o carte sau s-au uitat pe 'net. Le-am stârnit un pic curiozitatea.

Ofensiva a ceea ce numim ,,new-media“ (blog, audio-books) anulează demersul cultural de tip tradiţional?

Nu, se completează, fără îndoială! Eu am în maşină cred că vreo 10 audio-book-uri, bine, nu mai merg atât de mult cu maşina, dar când fac un drum mai lung, pun un audio-book, dar asta nu înseamnă că nu-mi doresc să am şi cartea respectivă, mai ales că un audio-book prinde 25%, 30% dintr-o carte. New-media: audio-book-ul am zis că poate să intre în categoria asta, la fel şi blog-ul poate să fie o zonă în care amatorii de literatură să se ghideze, să se orienteze. Unul din site-urile mele preferate, pe care îl vizitez de multe ori, se numeşte Book blog, şi mă orientez să văd ce cărţi au mai apărut, sunt recenzii ale diverselor cărţi, văd ce se întâmplă, iau pulsul. Sunt oameni care scriu foarte bine despre muzică şi mă orientez, de asemenea, în zona asta, pe internet. Lucrurile se completează. Ce, internetul a distrus televiziunea şi radioul sau cinematografia? Nu!

Mă refeream mai mult la faptul că trăim în secolul vitezei...

Aşa e, trăim în secolul vitezei, ar trebui să ne mai potolim, să avem puţină răbdare, să ne uităm în jur, să vedem ce frumoase sunt florile, ce soare frumos avem astăzi, să ascultăm un pic de muzică, să avem timp să citim 10 pagini dintr-o carte. Şi unde ne grăbim? Unde?

Că tot a venit vorba de muzică: România în 2008. Muzică sau zgomot?

Şi muzică şi zgomot. Depinde ce alegi. Revin la o idee: în familie, de asemenea, ar trebui să se asculte mai multe genuri de muzică, de la cea populară, până la cea simfonică, afli aşa ce-ţi place, în ce zonă te simţi bine. Dar şi muzică mai comercială poţi să asculţi, să vezi ce este interesant, să experimentezi şi după aceea alegi. Nu mă deranjează nici hip-hopul, nici muzica dance, doar manelele mă deranjează. Mă derajează atunci când încearcă cineva să-mi impună gusturile sale în zona publică, mă deranjează muzica tare din maşini, indiferent ce maşină, ce muzică ar fi, mă deranjează muzica impusă de şofer în mijloacele de transport în comun. Faptul că cineva ascultă la căşti, are iPod-ul în buzunar, treaba lui, e un pas înainte, o dovadă de civilizaţie... Şi aş vrea să văd mai mulţi oameni citind în mijloacele de transport în comun. În Bucureşti, se citeşte cum se mai citeşte în metrou, dar să vezi în Paris cum se citeşte, din 5 călători, nu exagerez, 3 au cărţi şi citesc. Nu citesc tabloide, ci cărţi. Ascultă muzică la căşti, nu deranjează pe nimeni.

Probabil ţine şi de mentalitate...

Ne educăm şi noi, tinerii sunt din ce în ce mai des cu căştile în urechi.

Am o întrebare de final. Având în vedere toate lucrurile discutate şi toate provocările cărora trebuie să le faceţi faţă, nu vă este oarecum teamă să veniţi dimineaţa la serviciu?

Doar cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit! Nu mă consider un om de neînlocuit, nu mă consider un om pe care să se sprijine lumea, încerc să-mi fac cât mai bine job-ul pe bucăţica mea, aşa cum am făcut şi în presă atâta vreme, dar am renunţat la ideea aceea, la iluzia că voi putea eu să schimb lumea, sau că lumea îmi este, într-un fel, datoare sau că ar trebui să-mi fie recunoscătoare. Nu, nici vorbă, n-o să se întâmple niciodată aşa ceva. Vin foarte senin dimineaţa la serviciu, gândindu-mă cu plăcere ce mai am de făcut în ziua respectivă, ce voi mai afla, ce voi mai descoperi, că reuşesc să descoper lucruri pe care nu le ştiam ... Vin cu plăcere la serviciu pentru că încă mai sunt interesat şi curios de ce se întâmplă în jur, încă mai ţin ochii deschişi, încă mai am puterea de a mă emoţiona şi de a mă indigna deopotrivă. În condiţiile astea... încă sunt viu!

Inelul cu inscripţia IO

Mănăstirea Aninoasa


Parintele Clement si istoricul Sergiu Iosipescu


Inelul cu inscriptia IO


Ţesatura de aur din vesmintul doamnei Alexandra


Tudoran, Alexandra si copiii lor

De două săptămîni, o echipă de arheologi bucureşteni sapă într-un loc misterios din Argeş. În urma strădaniei, un urmaş al Basarabilor s-a ridicat din groapă. Rămăşiţele vorbesc despre vremuri uitate, glorie şi disperare, construcţie şi ruină. Pe deget, personajul poartă un inel cu inscripţia sacră „IO”. În mormîntul de alături, doamna sa a înnobilat lutul cu fir de aur, din haină. Peste timp, strămoşii ne întind mîna, ca să nu uităm cine sîntem şi de unde venim...

Aţi auzit de mînăstirea Aninoasa? Nu prea... Puţini români o cunosc. Nici măcar argeşenii nu se înghesuie să-i calce pragul. Şi totuşi... Aici, printre văi domoale, livezi şi fîneţe, se înalţă o mică cetate, un ansamblu arhitectonic elegant, datînd din secolul al XVII-lea. Biserica, pictată de Pîrvu Mutu, e ctitoria marelui boier Tudoran Vlădescu. De vreo două săptămîni, o echipă de arheologi bucureşteni a început să sape în sfîntul lăcaş, gest firesc, pentru că biserica intră în refacere. Joi seară, primesc un telefon de la PS Calinic, episcopul nostru, care, cu vocea sugrumată de emoţie, îmi spune: „Domnu’ Cocea, ştiţi Aninoasa? Arheologii au găsit ceva deosebit... Vedeţi acolo despre ce-i vorba. Căutaţi-l pe părintele Clement şi pe domnul Iosipescu, vă vor da toate detaliile. O să vă placă!”. Aşa că, vineri dimineaţa, mă urc la volan şi... cap compas Aninoasa! După vreo 19 km, pe oribilul drum al Cîmpulungului, zăresc o placă indicatoare – la stînga. Şi mare mi-e uimirea să dau de o panglică de asfalt, netedă ca-n palmă, care şerpuieşte pe lîngă fîneţe şi livezi, trecînd prin sate unde abia vezi picior de om. Din goana maşinii, abia am timp să văd ce a rămas din pitorescul conac al Goleştilor, pitit printre nuci şi meri, că am şi ajuns la Aninoasa. Drumul mă duce drept la mănăstire. În faţă, Ocolul silvic. Las maşina în umbra zidurilor de cetate şi mă pregătesc de întîlnirea cu trecutul.

Marele boier Tudoran

Dar, pînă la trecut, mă întîlnesc cu... florile! Curtea mănăstirii este plină de trandafiri, flori de piatră, crini, muşcate. Se vede că e mănăstire de maici. Stareţa, maica Heruvima, e o iubitoare a frumosului... Alei frumos pietruite duc către biserica albă, cu două turle, din mijlocul curţii. Aici – prima surpriză. Tot pridvorul e plin cu pămînt, de la excavaţii. În naos, dau de arheologi. Pe dreapta, cum intri, tot spaţiul e excavat. Se văd straturi peste straturi de zidărie, iar mormintele au fost deschise. Pe stînga, săpăturile sînt în toi. Un tînăr curăţă cu şpaclul, grijuliu, în jurul unei tigve omeneşti, ce luceşte roşietic, în lumina unui proiector. Mă întîmpină doamna Raluca Iosipescu, şefa Serviciului de cercetare şi inventariere de la Institutul Naţional al Monumentelor Istorice Bucureşti, care mă lămureşte ce se întîmplă. „Restaurarea mănăstirii Aninoasa a început în 1997 dar lucrările au fost sistate. Acum, continuăm săpăturile. Am descoperit aici, în dreapta, un personaj care, după toate aparenţele, este ctitorul, marele boier Tudoran Vlădescu, iar alături de mormîntul său am găsit mormîntul soţiei, doamna Alexandra. Există şi rămăşite umane de dată mai recentă... Aici, în stînga, sînt mai multe schelete, probabil ale unor călugări”. Amabilă, îmi arată şi ce obiecte au descoperit. Privesc la un inel de aur, aparţinînd boierului Vlădescu. E un inel-sigiliu, masiv, cu pecete. La mijloc, pe un scut oval, e reprezentată o pasăre, probabil o acvilă (sau un porumbel cu o ramură de măslin în gheare). Scutul este ţinut de doi lei, cu gurile căscate. Deasupra, o coroană cu cruce. Şi, spre marea mea uimire, inscripţia sacră „IO”, în slavonă, iar dedesubt monograma boierului – T.V. „Tudoran era os de domn, urmaş al Basarabilor, de aceea apare pe inel sintagma IO, precum şi coroana împodobită cu cruce”, mă lămureşte doamna Iosipescu, deschizînd o altă cutiuţă de plastic. „Aici vedeţi firul de aur cu care a fost lucrată haina doamnei Alexandra. Era o ţinută de mare gală, practic o acoperea din cap şi pînă în picioare, avea nasturi din fir de aur şi o broderie de mătase. Cred că astfel de veşminte soseau pe filiera veneţiană, boierii valahi cumpărîndu-le de la negustorii Braşovului, iar costurile trebuie să fi fost exorbitante. Da, Tudoran n-a fost înmormîntat în haine de gală, din care să fi rămas urme, dar ţineţi cont că, la data decesului, se călugărise şi nu purta, probabil, nici o podoabă, în afara inelului pe care vi l-am arătat. Am mai găsit şi o descendentă a familiei Vlădescu, de secol XVIII, de la care a rămas un frumos inel de argint, cu monogramă, ceea ce ne permite identificarea”.

De ce Sfîntul Nicolae e atît de iubit

Între timp, sosesc la biserică două personaje cu bărbi lungi şi cărunte! Unul este părintele Clement, duhovnicul mănăstirii, celălalt este Sergiu Iosipescu, şeful Departamentului de istorie militară al Institutului pentru Studii Politice din Bucureşti. Amîndoi sînt bucuroşi, le sclipesc ochii de surescitare, în preajma săpăturilor. Părintele Clement mă poartă într-un tur al mînăstirii. Şi, har Domnului, am ce vedea! De la fresca din biserică, pînă la bolţile de cărămidă zidite cu var ale pivniţelor, de la bibliotecă şi pînă la scriptorium! Părintele Clement îmi arată paraclisul, recent reparat, cu pictură severă şi expresivă, precum şi o raclă cu moaşte ale Sfîntului Nicolae, aduse de la Bari. „Sfîntul Nicolae e ocrotitorul nostru şi dă hramul bisericii”, îmi spune părintele Clement. „Nu e întîmplător că am început refacerea mînăstirii, după revoluţie, pe timpul cînd Nicolae Văcăroiu era preşedintele Senatului şi Nicolae Brînzea – ministru la Culte”, rîde preotul. Apoi, după ce-mi arată şi frumoasa trapeză, cu al ei acoperiş boltit, îmi explică de ce Sfîntul Nicolae e atît de iubit de români. „Se spune că, într-o vreme, Sf. Nicolae şi Sf. Casian Romanul mergeau pe pămînt, într-un loc unde le dăduse întîlnire Dumnezeu. Ei, şi cum mergeau ei aşa, văd un om necăjit, care rămăsese cu carul în noroi. Ajutaţi-mă, oameni buni, le-a zis ţăranul, fără să-i recunoască. Sf. Casian, punctual şi formalist, nu l-a ajutat, de teamă să nu întîrzie la întîlnirea cu Dumnezeu. În schimb, Sf. Nicolae a lăsat baltă tot şi s-a băgat în noroi, s-a opintit, a împins cu umărul, mă rog, pînă la urmă au scos carul... numai că timpul întîlnirii cu Dumnezeu trecuse de mult. Ruşinat, plin de glod, Sfîntul a ajuns pînă la urmă în locul cuvenit. Atunci, Domnul, după ce a ascultat povestea lor, a hotărît ca ziua Sf. Casian să fie o dată la 4 ani, pe 29 februarie, iar a Sf. Nicolae să fie în fiecare an, pe 6 decembrie, spre bucuria copiilor şi a părinţilor lor!”.

O viaţă zbuciumată, o retragere la Dumnezeu

Mă retrag cu domnul Iosipescu într-un colţ al frumosului cerdac în stil brîncovenesc, de pe latura sudică a mănăstirii, şi-l invit să depene povestea misteriosului personaj, os de Basarab. Istoricul nu se lasă mult rugat. „Aţi aflat, desigur - această mănăstire este din jumătatea secolului al XVII-lea, de cînd s-a stabilit aici familia Vlădescu, făcîndu-şi curţi, prin Tudoran, Vel Agă, Mare Agă, apoi mare clucer, înalt dregător de la 1660 şi pînă la 1676. Îl găsiţi şi în O.G. Lecca – „Familii boiereşti române”, care spune că se trage din marele Fota din Tîrgovişte, care a trăit pe la 1550. Tudoran a slujit sub mai mulţi domni, între care domnul cu care a avut mult de furcă a fost Gheorghe Vodă Duca. Gheorge Duca l-a şi înălţat dar i-a pus şi viaţa la încercare. Tudoran este originar din Vlădeşti, dintr-o familie înrudită cu Basarabii. Se vede după coroana princiară de pe inel, dar şi după pretenţiile foarte mari pe care le aveau ... Tudoran Vlădescu a fost foarte lovit de soartă. A fost ameninţat de două ori de pedeapsa capitală... Prima dată din cauza cumnatului său, Pădure Kreţulescu, pe care-l girase în chestiunea unui împrumut, luat de la domn. Pădure a plecat cu banii în străinătate şi nu s-a mai întors... A doua oară în timpul războiului turco-polon, trebuind să pregătească drumul oastei sultanului Mehmed al IV-lea către Cameniţa, nu a reuşit să facă la timp lucrările... Se aducea lemn de la noi... Domnitorul Gh. Duca, speriat că o să tragă el ponoasele, gata-gata să-i taie capul lui Tudoran. Peste tot zbuciumul politic s-a adăugat şi ruina familiei, Dumnezeu luîndu-i la el 11 din cei 12 copii. Apoi i-a murit soţia. Atunci, Tudoran Vlădescu, retras la curţile sale din Aninoasa, s-a hotărît să se călugărească. Dar nu oricum... După modelul francez, a transformat curţile lui de aici în mînăstire, reunind tineri boiernaşi cu care a întemeiat o obşte călugărească. Era un „colegiu de nobili”, un fel de Port Royal, cum era în Franţa lui Blaise Pascal, o chestie cu totul aparte... 1676 este momentul călugăriei sale, după moartea soţiei, Alexandra Kreţulescu Vlădescu. Îi puteţi vedea pe amîndoi, pictaţi în naos, cu cei 12 copii... Între cei care l-au urmat pe Tudoran în această obşte călugărească a fost şi Daniil, fiul unui boier din Topoloveni, care, după moartea lui Teodosie Aninoşeanu (acesta era numele de călugărie pe care şi-l luase Tudoran), la 1694, i-a urmat ca egumen, stareţ, cum se spune acum. Întîmplarea a făcut ca Daniil, acest vrednic ales, să parcurgă toate treptele episcopale şi să ajungă mitropolitul ţării, în timpul lui Nicolae Mavrocordat. Între 1722 şi 1729 alcătuieşte acest ansamblu deosebit, cu spirit cartezian. E un ansamblu perfect, în urmarea secolului Europei clasice... Avem un dreptunghi perfect, în mijlocul său este biserica, sînt chiliile pe laturi, bine plasate, să aibă soare, să nu bată crivăţul, ţinînd cont de particularităţile locului. Daniil a distrus casele lui Tudoran, din care s-au mai păstrat doar temeliile, şi înalţă casele egumeneşti, un mic palat metropolitan. Au o încăpere minunată, boltită, actualmente cuprinzînd o parte din biblioteca mînăstirii şi un scriptorium. La ele s-au adăugat paraclisul, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, iar ansamblul e puternic fortificat. Nu numai că zidurile sînt foarte înalte, de trei caturi, dar construcţia respectă, parcă, o teorie a fortificaţiilor de secol XVII. E un adevărat model de fortificaţie monastică. Pe toate laturile ameninţate se ridică un turn de flancare, exterior, cu rol de observaţie şi apărare, dar şi cu rol domestic, de civilizaţie – turnurile erau şi umblători! Acolo unde nu sînt turnuri exterioare, apar turnuri interioare, pereche„

Semnături de pompieri pe frescă

„Degringolada vieţii monastice a început la noi din 1806-1812, anii războiului ruso-otoman şi ai ocupaţiei ruseşti”, spune domnul Iosifescu. „Ocupaţia rusească a fost gestionată de marele „erou”, generalul Kutuzov, care era un jefuitor de marcă. El răspunsese, în faţa indignării generale faţă abuzurile armatei de ocupaţie, că „nu le voi lăsa valahilor decît ochii, cu care să plîngă”. Erau 200 de mii de soldaţi... Ce se fura, ajungea în Rusia, ca să-şi ţină rangul diverşi generali... Iar de la ei veneau mitropoliţi, că nu le conveneau ai noştri, consideraţi ba prea naţionalişti, ba că erau cu turcii... Asta era acuzaţia obişnuită. Şi, dacă nu erai nici cu turcii, desigur ţineai partea francezilor, a lui Napoleon! De aici s-a pornit şi părăginirea treptată a mînăstirilor, a dezorganizării producţiei lor. Secularizarea lui Cuza a venit, de fapt, ca o preluare a unei averi care nu mai răspundea menirii sale... Secularizarea, ca toate reformele lui Cuza, a fost făcută în mare grabă, ministrul Învăţămîntului şi Cultelor, Alexandru Odobescu, a demisionat, socotind că nu se poate face aşa o astfel de transformare... Legile mari ale lui Cuza n-au avut instrucţiuni de aplicare, de unde şi haosul... Toate clădirile din jurul bisericilor au fost luate de stat, care avea nevoie de clădiri pentru noile lui funcţiuni. Aşa că, aici, la Aninoasa, clădirile lui Daniil sînt transformate în corpuri de jandarmi, de pompieri, tot felul de lucruri... Sergenţii companiei de jandarmi şi-au scrijelit numele pe frescă, puteţi vedea... totul a mers din rău în mai rău pînă cînd, în 1924, Nicolae Iorga preia conducerea Comisiunii Monumentelor Istorice. Iorga a început o acţiune foarte fermă de renovare, dînd afară acest corpuri parazitare din clăririle istorice, s-au ridicat relevee, s-au alocat fonduri... Dar a fost o simplă perioadă de respiro. Regimul comunist, instalat de ruşi, nu iubea mînăstirile. La Aninoasa, pivniţele boltite de trei sute de ani au fost transformate în depozitele CAP-ului, paraclisul pictat de Pîrvu Mutu, în urmă cu 250 de ani, ajunsese o ruină, fără acoperiş, loc de joacă pentru copiii satului”.

Acum, pendului istoriei se întoarce. La Aninoasa, comunitatea monastică se pune pe picioare, iar strămoşii nu mai sînt uitaţi. La îndemnul PS Calinic, rămăşiţele pămînteşti ale lui Tudoran Vlădescu îşi vor dormi somnul cel de veci într-un osuar, iar despre vremurile sale va vorbi un mic muzeu. În el, la loc de cinste vor sta obiectele găsite de soţii Iosipescu. Iar dumneavoastră le veţi putea vedea oricînd, ca un remediu la neliniştea acestor timpuri, în care nu mai ştim bine cine sîntem şi de unde venim.

Dracii călugărului Calinic

Am în faţă cîteva file de hîrtie. Care – scrise de mînă, care – la maşină. Poartă menţiunea „Strict Secret” şi antetul Ministerului de interne al RSR, Inspectoratul Judeţean Ilfov al Securităţii. Fac parte din dosarul de urmărire informativă al călugărului Calinic, viitor episcop al Argeşului şi Muscelului. Şi sînt mult mai interesante decît aţi crede...

De cîtăva vreme, o parte a presei locale a dat din idolatrie în hulă, luîndu-l în tărbacă pe Prea Sfinţitul Calinic, păstorul turmei argeşene. De ce? Motivele sînt complexe – refuz al autorităţii, şantaj sau frontă juvenilă. În schimb, pretextul a fost unul singur – CNSAS i-a dat episcopului verdict de colaborare cu Securitatea. Degeaba a încercat PS Calinic să explice contextul, presiunile la care a fost supus, degeaba a cerut să i se arate vreo notă informativă scrisă de el. Fără drept de apel, a fost pus la stîlpul infamiei... „Retrageţi-vă în pustiu, domnule Calinic!”, au strigat acuzatorii. Iar alţii, profitînd de apele tulburi, au început să-i denunţe „caracterul tiranic”, „afacerile”, „balastierele”, „ATV”-urile, că, deh, prea îi pupaseră mîna şi le stătea în gît! În zarva generală, eu nu m-am grăbit să dau cu piatra. Întîi, pentru că-mi ştiu lungul nasului. Una este să critici acţiunea unui om şi alta e să-i judeci caracterul... Acţiunea se apreciază după rezultatele ei, bune sau rele, în schimb caracterul se cîntăreşte ţinînd cont de circumstanţe. Doi – pentru că sînt creştin şi îmi respect episcopul. Dar hai să revenim la chestiune. Acum, din surse CNSAS, am în faţă cîteva file de hîrtie. Care – scrise de mînă, care – la maşină. Poartă menţiunea „Strict Secret” şi antetul Ministerului de interne al RSR, Inspectoratul Judeţean Ilfov al Securităţii. Fac parte din dosarul de urmărire informativă al călugărului Calinic, viitor episcop al Argeşului şi Muscelului. Şi sînt mult mai interesante decît aţi crede... Pentru că ne permit să reconstituim contextul acelor vremi, atmosfera în care a trăit călugărul Calinic, menghina care l-a strivit.

„Manifestări împotriva orînduirii socialiste”

Prima filă e din 7 februarie 1973 şi e semnată de maiorul David Vasile şi aprobată de colonelul Toader Dumitru. Amîndoi, de la Securitate. Ce spuneau ei acolo? „Călugărul sus-menţionat este cunoscut că se ocupă cu difuzarea de literatură religioasă şi are uneori manifestări împotriva orînduirii socialiste”. Acuzaţie gravă, pentru care puteai fi aruncat uşor în puşcărie. A doua filă e datată şase zile mai tîrziu şi e mai amplă. Informatorul „Radu” îi raportează col. Toader Dumitru ce gusturi literare are Calinic, cu cine e prieten: „Preotul Argatu Constantin din mînăstirea Căldăruşani a spus sursei în repetate rînduri că Ioan Alexandru este un poet de talie mondială (...) La Căldăruşani, Ioan Alexandru s-a întîlnit de două ori cu episcopul Antonie (...) Urmează să se facă o întîlnire între Ioan Alexandru, sursa şi Argatu pentru a discuta unele cheltuieli de ordin social-politic”. La care colonelul notează, sec: „Preotul Argatu Constantin, tuns Calinic, are dosar informativ pentru legături suspecte în afara mînăstirii şi atitudine necorespunzătoare faţă de orînduirea noastră. Poetul Ioan Alexandru este în atenţia Direcţiei I a Securităţii, unde se va trimite o copie a notei”. Deci, din nou acuzaţia de atitudine „necorespunzătoare” faţă de socialism. În plus, apar nişte „legături suspecte”. Cine sînt ele? Aflăm din altă notă, datată 29 martie 1973. E vorba despre nişte ghizi de la Iaşi, care aduceau turişti străini şi pelerini români pe la mînăstiri. Lucru extrem de dubios, în ochii Securităţii. Dacă era vorba despre spioni? Păi da, că Occidentul era ocupat să spioneze mizeria din România! Dar trecem mai departe. Din alte note informative aflăm despre Calinic că „îndeamnă la educarea tinerilor şi recomandă cărţi particulare” (nota din 28 martie 1973) sau că „sus-numitul, deşi nu are antecedente, s-a dovedit a fi un fanatic religios şi în orice împrejurare se manifestă împotriva stărilor de lucruri actuale, rezolvate de statul nostru în legătură cu biserica”. Ce vedeţi rău în toate acestea? Acum – nimic. Însă în contextul statului ateu comunist, ăsta era un păcat capital. Treptat, treptat, laţul se strînge în jurul călugărului Calinic. În jurul său, urechi atente stau la pîndă, ca să noteze fiecare vorbă pe care o spune. Citim în nota informativă 106 din 20 iunie 1973, semnată „Venus”, că numitul Calinic Argatu Constantin discută cu Moraru Ioan, preot, şi foloseşte cuvîntul „siguranţă” pentru organele statului! Dar cea mai tare e nota pe care o reproducem în faximil.

O masă de pomină!

„Despre Calinic Argatu, care a venit de curînd de la mînăstirea Căldăruşani la mînăstirea Cernica, sursa dă următoarele informaţii: Pînă în prezent se menţine de a vorbi mult. Conducerea mînăstirii i-a dat cameră deasupra gangului ce iese din cetatea mînăstirii spre sud, lîngă camera părintelui Teodosie Filimon. În ziua de 19-I-1974, cu ocazia zilei de onomastică a părintelui Macarie Neacşu, el (Macarie N.N.) a dat o masă la sala de mese a mînăstirii pentru tot personalul, la care a contribuit cu vin, ţuică şi peşte. Părintele stareţ, după terminarea mesei, l-a felicitat şi l-a sărutat. Printre altele, un călugăr din cei de la masă l-a întrebat pe pr. Calinic Argatu dacă în balta mînăstirii Căldăruşani mai sînt raci. El a răspuns că nu prea mai sînt raci în baltă, dar sînt draci pe uscat! Atunci, unul din călugări i-a răspuns că ar fi... dar puţini! El atunci a răspuns că sînt puţini, dar mari! Poate ar fi făcut aluzie la stareţul de la Căldăruşani. Nicoreanu”. Puţin, dar mari, aşadar! Dracii călugărului Calinic erau de toate felurile – şi mici, înconjurîndu-l cu prefăcătorie, ca să tragă cu urechea, ca să-i interpreteze spusele. Dar şi mari, maiori şi colonei, care înregistrau notele informative, apoi îl chemau la interogatorii cu lumină în ochi şi cu bătaie. Că aşa era în raiul comunist, numit Republica Socialistă România! Acesta era contextul, pe care îl ignoră cu uşurinţă cei de azi. Ce-ar mai fi de spus? Că sub presiunea Securităţii, călugărul Calinic a fost, într-adevăr, recrutat. Adică a fost chemat la Securitate, în subsol la Rahova, şi a fost anchetat. Discuţiile au fost transcrise de securişti. Nici una dintre ele nu e scrisă de Calinic, nici una nu e semnată. I s-a dat numele de cod „Zamfir”, în bătaie de joc, pentru că-i plăcea muzica naistului Gheorghe Zamfir. Dar „colaborarea” a încetat după cîteva luni, pentru că „sursa” nu a oferit informaţii valoroase. Acesta e, din cîte ştim noi, dosarul de la CNSAS al „informatorului” Calinic, pe baza căruia i s-a dat verdict de colaborator. Dacă altcineva ştie mai mult, dacă există un om căruia Calinic i-a făcut rău, să vină să spună! Noi îi vom publica declaraţia... Între timp, dracii călugărului Calinic, pe numele lor maior David Vasile, maior Radu Iliescu, colonel Toader Dumitru, sînt bine-mersi, mănîncă pensia statului democratic România şi nu sînt puşi să se ruşineze cu ce-au făcut (de nu cumva or fi ajuns, între timp, în faţa Judecătorului Suprem). Pentru a face cunoscute numele şi faptele lor am scris, de fapt, aceste rînduri...

Lumea sfărîmată (II)

A doua parte din discursul ţinut de Aleksandr Soljeniţîn la Harvard, în 1978, se referă la libertatea fără limite pe care şi-au luat-o mass media, în virtutea sloganului „Toată lumea are dreptul să ştie tot“. La fel de incomode sînt opiniile marelui disident despre modelul democratic occidental, prea „terestru“, incapabil să dea mari bărbaţi de stat. Şi, chiar dacă nu sîntem de acord cu multe din ideile sale, trebuie să-i dăm dreptat lui Soljeniţîn măcar într-un punct: dacă în Est viaţa interioară a oamenilor e călcată în picioare de monopolul Partidului unic, în Vest ea tace, în faţa bîlciului Comerţului... Ca şi ieri, notele şi subtitlurile din material ne aparţin.

Media confecţionează un „spirit al vremii“

Desigur, presa se bucură şi ea de cea mai mare libertate. Dar ce folos? Ce responsabilitate se exercită asupra jurnalistului sau jurnalului, la întîlnirea cu cititorii săi, ori cu istoria? În cazul în care aceştia au fost înşelaţi prin divulgarea unor informaţii sau concluzii false, ori chiar au contribuit la erori ce s-au comis la cel mai înalt nivel de Stat, există un singur caz de jurnal sau jurnalist care să-şi fi exprimat public regretul? Nu, bineînţeles că nu, asta ar afecta vînzările. Din asemenea erori, care pot provoca tot ce e mai rău pentru o naţie, jurnalistul „se scoate“, scapă întotdeauna. Avînd în vedere că este nevoie de o imediată şi credibilă informare, el se vede nevoit să recurgă la zvonuri, conjuncturi, ipoteze, pentru a umple golurile, şi nimic din toate astea nu e dat la o parte; însă minciunile astea se instalează în memoria cititorului. Cîte judecăţi pripite, fără discernămînt, superficiale şi înşelătoare sînt astfel emise zilnic, revărsînd tulburare asupra cititorului şi lăsîndu-l pradă ei? Presa poate juca rolul de opinie publică sau de a amăgi. Aşa se face că vedem terorişti zugrăviţi cu trăsăturile unor eroi, secrete de stat ce ating securitatea naţională divulgate în piaţa publică sau amestecul fără pic de ruşine în viaţa intimă a persoanelor cunoscute, în virtutea sloganului „Toată lumea are dreptul să ştie tot“. Numai că este un slogan ipocrit, al unei societăţi ipocrite. De o mult mai mare valoare este confiscarea acestui drept, dreptul oamenilor de a nu şti, de a nu vedea sufletul lor dumnezeiesc sufocat de bîrfe, prostii şi vorbe în vînt. O persoană care duce o viaţă plină de trudă şi sens nu are deloc nevoie de acest şuvoi apăsător şi neîntrerupt de informaţii [...]

Alt lucru care nu va scăpa observatorului sosit din Estul totalitar, cu presa sa riguros univocă: descoperirea unui curent general de idei privilegiate în sînul presei occidentale în ansamblu, un fel de spirit al vremii, după criterii de judecată recunoscute de toţi, de interese comune, suma acestora dînd sentimentul nu al unei competiţii, ci al unei uniformităţi. Există poate o libertate nelimitată a presei, dar cu certitudine nu şi una pentru cititor. Ziarele nu fac decît să transmită cu putere şi emfază toate aceste opinii care nu contrazic curentul de opinie dominant. Fără să aibă nevoie de cenzură, curentele de gîndire, de idei la modă sînt separate cu grijă de cele care nu le cîntă în strună, iar acestea din urmă, fără a fi propriu-zis interzise, nu au decît puţine şanse să pătrundă printre celelalte reviste literare şi periodice, ori chiar să fie transmise în învăţămîntul superior. Studenţii voştri sînt liberi în sensul legal al termenului, dar sînt prizonierii idolilor purtaţi goi de entuziasmul modei. Fără să fie vorba, ca în Est, de o violenţă făţişă, această selecţie operată de modă, această nevoie de a te conforma modelelor standardizate împiedică pe gînditorii cei mai originali să-şi aducă contribuţia lor la viaţa publică şi provoacă apariţia unui primejdios spirit gregar, care se opune unei creşteri în adevăratul sens al cuvîntului. În S.U.A. mi s-a întîmplat să primesc scrisori din partea unor persoane de o eminentă inteligenţă... poate un profesor de la un mic colegiu uitat, care ar fi putut contribui mult la renaşterea şi mîntuirea ţării sale, dar ţara nu avea cum să-l audă, pentru că mediei nici nu-i trecea prin cap să-i dea cuvîntul. Iată ce dă naştere unor puternice prejudecăţi de masă, unei orbiri care, în epoca noastră, este în mod special primejdioasă [...]

Notă: Chiar aşa! Uitaţi-vă cum televiziunile româneşti rulează aceleaşi figuri de comantatori politici şi analişti, în timp ce profesori universitari, artişti, scriitori şi alţi intelectuali nu sînt băgaţi niciodată în seamă...


Eroarea materialistă a gîndirii moderne

Toată lumea acceptă că Vestul este cel care arată lumii calea către reuşita dezvoltării economice, chiar dacă în aceşti ultimi ani a putut fi serios zdruncinat de o inflaţie haotică. Cu toate astea, o mulţime de oameni din Vest nu sînt satisfăcuţi de societatea în care trăiesc. O desconsideră sau o acuză că nu se situează la nivelul de maturitate cerut de umanitate. Şi mulţi se simt îndemnaţi să alunece spre socialism, ceea ce reprezintă o tentaţie falsă şi periculoasă. Nădăjduiesc că nimeni dintre cei prezenţi aici nu mă va suspecta că doresc să fac critica sistemului occidental în ideea de a sugera socialismul ca alternativă. Nici gînd! Dat fiind că am cunoscut o ţară unde socialismul a fost pus în lucrare, nu mă voi pronunţa cîtuşi de puţin pentru o asemenea alternativă [...]. Dar de aş fi întrebat invers, dacă aş putea propune Vestul, în stadiul său actual, ca model pentru ţara mea, aş da cu toată onestitatea un răspuns negativ. Nu, nu voi lua societatea voastră drept model de transformare pentru ţara mea. Bineînţeles, o societate nu poate să rămînă în abisurile anarhiei, cum este cazul ţării mele. Dar este la fel de înjositor pentru o societate să se complacă într-o stare fadă, lipsită de suflet, cum este cazul vostru. După ce a suferit vreme de decenii din pricina violenţei şi agresiunii, sufletul omenesc aspiră la lucruri mai înalte, mai arzătoare, mai pure decît cele oferite astăzi de stereotipiile unei societăţi masificate, modelate prin revoltătoarea invazie a publicităţii comerciale, prin abrutizarea venită prin intermediul televizorului şi printr-o muzică intolerabilă.

Toate acestea reprezintă un lucru sensibil pentru numeroşi observatori din orice colţ al planetei. Modul de viaţă occidental reprezintă din ce în ce mai puţin un model de urmat. Sînt simptome relevante prin care istoria lansează avertismente înspre o societate ameninţată ori aflată în pericol. Astfel de avertismente sînt, în cazul de faţă, declinul artelor sau absenţa unor bărbaţi de stat. Şi se întîmplă uneori ca semnele să fie în mod particular concrete şi explicite. Centrul democraţiei şi culturii voastre a fost lipsit de curent vreme de cîteva ore [în ziua de 13 iulie 1977, o pană de curent a afectat nouă milioane de oameni în New York, rămaşi în întuneric pentru 25 de ore – n. tr. ], şi iată că brusc o mulţime de cetăţeni americani s-au dedat la jafuri şi scandal. Ceea ce înseamnă că tencuiala mai trebuie finisată şi că sistemul social e instabil şi chiar slab într-un anume punct. Dar lupta pentru planeta noastră, o luptă fizică şi spirituală, o luptă de proporţii cosmice, nu se află undeva într-un viitor îndepărtat, ea deja a început. Forţele Răului au început ofensiva lor decisivă. Deja simţiţi presiunea pe care o exercită şi, cu toate astea, ecranele şi scrierile voastre sînt pline de zîmbete la comandă şi pahare ridicate. De ce această bucurie? Cum oare de a putut Vestul să alunece din mersul său triumfal în debilitatea lui de azi? A cunoscut cumva în evoluţia sa momente fără întoarcere care să-i fi fost fatale, a rătăcit drumul? Nu pare a fi cazul. Vestul a continuat să avanseze cu paşi fermi, adecvaţi intenţiilor proclamate pentru societate, braţ la braţ cu un progres tehnologic uluitor. Şi absolut dintr-o dată s-a pomenit în starea de slăbiciune de azi. Asta înseamnă că eroarea trebuie să se afle la rădăcină, la fundamentul gîndirii moderne. Mă refer la viziunea asupra lumii care a prevalat în Occident, în epoca modernă. Mă refer la viziunea asupra lumii care a prevalat în Occident şi care s-a născut în Renaştere, şi ale cărei dezvoltări politice s-au manifestat începînd cu Secolul Luminilor. Ea a devenit baza doctrinei social-politice şi ar putea fi numită umanismul raţionalist sau autonomia umanistă; autonomia proclamată şi exercitată de om la întîlnirea cu toate forţele superioare lui. Putem vorbi, de asemenea, de antropocentrism: omul este văzut ca fiind centrul a tot şi a toate.

Din punct de vedere istoric, este posibil ca uşorul declin care s-a petrecut în Renaştere să fi fost inevitabil. Evul Mediu ajunsese la epuizare din pricina represiunii intolerabile asupra naturii carnale a omului, în favoarea naturii sale spirituale. Însă, îndepărtîndu-se de spirit, omul s-a înstăpînit de tot ceea ce este material. Cu exces şi fără nici o măsură. Gîndirea umanistă, care s-a proclamat drept călăuză a noastră, nu admitea existenţa unui rău intrinsec în om şi nu vedea altă îndatorire mai nobilă decît răspîndirea fericirii pe pămînt. Iată ce angaja civilizaţia occidentală modernă, nou născută, pe panta primejdioasă a adorării omului şi nevoilor materiale. Tot ceea ce se afla dincolo de bunăstarea fizică şi de acumularea bunurilor materiale, toate celelalte nevoi umane caracteristice unei naturi subtile şi superioare au fost zvîrlite în afara cîmpului interesului de stat şi a sistemului social, ca şi cum viaţa n-ar avea nicidecum un sens mai înalt. În acest fel s-au lăsat falii deschise, prin care s-a năpustit răul, iar halena lui putregăită suflă astăzi liberă. Mai multă libertate în sine nu reduce cîtuşi de puţin din problemele umane ale lumii, ba chiar adaugă unele noi (…)

Ne-am pus prea multe nădejdi în transformările politico-sociale, iar acum iese la iveală faptul că am dat la o parte tocmai ce aveam mai de preţ: viaţa noastră interioară. În Est ea e călcată în picioare de bîlciul Partidului unic, în Vest de bîlciul Comerţului. Ceea ce e înfricoşător nu este nici măcar realitatea unei lumi sfărîmate, ci faptul că părţile ei suferă de aceeaşi boală. Dacă omul, aşa cum o declară umanismul, ar fi fost născut numai pentru fericire, cu atît mai mult nu ar fi fost născut ca să moară. Însă, dedicat trupeşte morţii, sarcina lui pe acest pămînt este cu atît mai spirituală. Nu un urlet zilnic, nu căutarea celor mai bune mijloace de achiziţie, iar apoi cheltuiala veselă de bunuri materiale, ci împlinirea unei dure şi permanente îndatoriri, astfel încît drumul întregii noastre vieţi să devină experienţa unei înălţări spirituale: să părăsim această lume ca nişte creaturi mai înalte decît cum am intrat în ea.

Notă: Va putea sistemul democrato-capitalist să se reformeze, astfel încît fiinţa umană să revină la înălţarea spirituală? Sau asta e datoria fiecăruia dintre noi, pe care o putem împlini, profitînd de libertăţile aduse de prosperitate şi de democraţie? Cred în a doua variantă...