Cristian Cocea Blog

Vizitaţi "Povestea zilei"!

2009-08-28T07:13:00.001-07:00

Noutăţi? Intră aici!

Tarot de Anul Nou

2009-01-01T10:02:00.001-08:00

2009 – Diavolul lucrează la transformarea lumii

În urma unui tiraj „în cruce”, iată cîteva predicţii pentru 2009. În esenţă, anul se anunţă mai puţin catastrofal decît s-ar părea, în ciuda auspiciilor nefavorabile, pentru că vom beneficia de acţiunea unui mare benefic, aducînd stabilitate politică, dragoste şi înţelegere.

TEZA – Arcana 15, Diavolul. Se anunţă un an diabolic, plin de pulsiuni, pericole dar şi de recompense! Oamenii riscă să fie înlănţuiţi de goana după bani şi putere, luminile amăgitoare ale lui Lucifer. Ca să se amuze, diavolul va arunca recompense ici şi colo – vom vedea cum unii cîştigă marele pot la loto sau primesc moşteniri neaşteptate. Apoi, averile se vor scurge printre degete! 2009 va favoriza clasa politică şi va aduce revirimentul lumii interlope. Moda, asigurările, pariurile şi media vor fi vedetele noului an. În ciuda crizei, localurile vor fi pline, cazinourile – aşişderea, chiar şi băncile îşi vor reveni! Se anunţă mare forfotă în studiourile radio-tv. Vom fi în ghearele ispitelor de tot felul, de la cele sexuale la cele gastronomice, va fi un an al grandilocvenţei şi al poeţilor. Vom gusta fascinaţia urîţeniei Diavolului şi vom hohoti la glumele sale... Dar să nu uităm că Lucifer lucrează pentru Marea Operă. Acţiunea sa dizolvantă, corozivă, ne pregăteşte pentru întîlnirea cu Sinele – excesul de materialism ne îndreaptă cître spiritualitate.

ANTITEZA – Arcana 18, Luna. În 2009, Inconştientul ne stă împotrivă, cu tot ceea ce am îngropat adînc. Vom asista la o întoarcere a conţinuturilor refulate, cu tot cortegiul său de nevroze, cu frica paralizantă, moartea cea mică... Nu e bine să visăm cu ochii deschişi, nici să aşteptăm rezolvarea de la sine a situaţiilor complicate. Luna, ca semn guvernant al apei, ne avertizează că, şi în 2009, apa ne va sta împotrivă – fie că e vorba despre inundaţii, tsunami sau secetă. De asemenea, ne vom simţi storşi de energie, ceea ce nu e bine deloc, în condiţiile în care vom avea de traversat strîmtoarea perfidă dintre Scila şi Charibda! Da, va fi o trecere dificilă, în care nu trebuie să ne lăsăm amăgiţi de mincinoşi şi nici să plecăm urechea la şoaptele ciudate ale marii zeiţe castratoare, Cibele...

INTERVENŢIA HAZARDULUI – Arcana 21, Lumea. Ei, aici e aici! Tarotul ne anunţă că, în ciuda auspiciilor dificile, în 2009 va interveni un eveniment, o persoană, o organizaţie, un mare Benefic. Lumea e o figură a Chintesenţei şi anunţă o priză planetară de conştiinţă. O deşteptare generală, o lămurire, în sens alchimic. Marea Operă vesteşte deschiderea către o lume nouă, o perioadă de succes, un ajutor important hotărîtor. Salvarea pare a veni dinspre lumea ştiinţei şi a tehnologiei, iar rezultanta acţiunii sale se răsfrînge pînă şi în plan politic...

REZULTANTA – Arcana 4, Împăratul. Un lider politic se ridică, anunţînd stabilitate a puterii, autoritate, calm şi înţelegere. În 2009, vom asista la ascensiunea unui lider mondial? E favorizată sfera administrativă. Poate noi viziuni, poate noi construcţii ideologice... Iar lumea va accepta cu entuziasm schimbarea, noua viziune, noul descălecat, întrucît sinteza este ... de bine!

SINTEZA – Arcana 6, Îndrăgostitul. Anul 2009, surprinzător, se va releva drept un an al alegerii făcute cu inima, al Dragostei. Vom accepta, vom consimţi, la răscruce de drumuri, ne vom deschide mai mult către ceilalţi. Îndrăgostitul e şi un semn al mîntuirii, Marele Îndrăgostit de Lume fiind Hristos, Mirele... Vom asista, poate, la naşterea unui nou Mesia? În orice caz, DEVENIREA este arcana 5, Papa, Principiul autorităţii spirituale prin excelenţă, de care vom asculta în viitor. Uluitoare întorsătură de situaţie, anunţată de tarot, într-un an ce stă sub semnul Diavolului...

Cel mai bun an...

2009-01-01T08:46:00.000-08:00

...din ultimii cinci! A fost anul în care am strîns articolele din Societatea într-o carte, mi-am schimbat maşina, am călătorit la Paris, m-am înscris la doctorat şi mi-am schimbat serviciul! Iar 2009 se anunţă şi mai şi! Fie să avem parte cu toţii de Fericirea Lumii!

PS. Ca de obicei, am pregătit un tiraj de Anul Nou... Dacă vă încredeţi în cărţile de tarot, staţi pe-aproape - voi posta prognoza pe blog cît de curînd!

"Cultura înseamnă descoperire şi generaţiile tinere sunt mai permeabile"

2008-12-17T01:58:00.000-08:00

interviu apărut în Curierul de Rîmnic, săptămîna aceasta

Ziarist, scriitor, Director peste Cultura Argeşeană de puţin timp. Cât de bine s-a ,,aşezat“ Cristian Cocea, pe scaunul de conducere, putem afla din proiectele pe care noul şef al Culturii ni le-a prezentat pentru viitorul apropiat. În răspunsurile pe care ni le-a oferit, putem descoperi, de asemenea, care este viziunea unui fost ziarist, cu o statură impunătoare, asupra fenomenului cultural din Piteşti. Am păşit, cu oarecare teamă, în biroul lui Cristian Cocea, pentru o discuţie plănuită de ceva timp, dar mereu amânată. Să vedem ce a ieşit!

Aţi fost ziarist. Cum aţi caracteriza presa din Argeş la momentul actual?

Este o presă foarte bogată, atât ca număr, cât şi ca valori. Zona a permis, din punct de vedere economic, susţinerea mai multor publicaţii, mai multor posturi de radio şi de televiziune. Aceasta a dus, însă, şi la o concurenţă extrem de acerbă între aceste mijloace de informare în masă, iar reversul medaliei este tabloidizarea. Deci, când ai concurenţă puternică, eşti tentat, în domeniul presei scrise, să faci tabloid, ca să rezişti pe piaţă. Săptămânalele s-au specializat într-un alt stil, "se merge pe" anchete, dezvăluiri, chiar dacă, de cele mai multe ori, aceste anchete nu au rezultate concrete, nu am văzut pe nimeni să-şi dea demisia sau să cadă vreun cap în urma unei anchete de presă. Acum din două, una: ori oamenilor politici nu prea le mai pasă de presă, ori respectivele anchete nu sunt blindate de probe care să ducă într-adevăr la demisii şi la rezultate spectaculoase. Aşadar, avem o presă dinamică, o presă concurenţială şi cred că din punctele de vedere divergente, apărate de publicaţii, cititorul poate să-şi aleagă, să-şi facă o părere asupra a ceea ce se întâmplă în judeţ.

Consideraţi că publicaţiile argeşene acordă suficient spaţiu fenomenului cultural?
Culturii?! (râde) Nu! Nici nu sunt, să spunem, evenimente culturale de top ca într-un spaţiu precum cel al capitalei. Cu toate astea, se întâmplă lucruri interesante în domeniul cultural şi în Piteşti, şi sunt reflectate mai mult sau mai puţin în regulă. Se lansează şi aici cărţi interesante, sunt muzee care au ce să arate publicului, sunt copii talentaţi, avem sculptori, pictori, scriitori. Poate nici lumea artistică nu ştie foarte tare să-şi facă un management al imaginii, dar cred că e loc de mai bine în zona asta, în relaţia cu presa.

Referitor la sprijinul Uniunii Europene pentru cultură, unele ţări au profitat din plin, de exemplu Portugalia. România, nu! Nu ştim sau nu vrem?

Uite, chiar acum se desfăşoară unul dintre cursurile finanţate de noi, de Direcţie, cu sprijinul Ministerului Culturii, pentru directorii de Cămine Culturale. Îi învăţam să scrie proiecte pentru a accesa fonduri europene, dacă vor să-şi promoveze vreun obicei sau un eveniment pe care-l au. Sunt cursuri pe care ei nu trebuie să le plătească, am suportat noi din fondurile Direcţiei, cu formatori de la Minister şi sunt, totuşi, puţini directorii de Cămine Culturale, care vin să se intereseze şi să participe la cursuri. S-au învăţat, cumva, prost, adică vin cu o hârtie scrisă către Consiliul Judeţean şi reuşesc să obţină fonduri pentru diverse acţiuni din bugetul local. E mai dificil, mi se pare, să acceseze fonduri europene, cu toate că acolo sunt banii, mult mai mulţi. Îi învăţăm, e o mentalitate care se schimbă treptat.

Unii critici afirmă că Piteştiul este un oraş acultural. Puteţi schimba această mentalitate?

Dar nu este un oraş acultural! Asta o spun cei care nu au bunăvoinţa să treacă pe la bibliotecă, pe la teatru, sau să cumpere o revistă culturală, revistele editate de Centrul Cultural pot fi găsite la chioşcuiri, avem trei librării, sunt oraşe în care au dispărut librăriile, nu? Avem două anticariate, avem 25 000-30 000 de studenţi, asta înseamnă o viaţă a Universităţilor, cu librării, cu bibliotecile lor. Piteştiul nu este un oraş acultural! De ce să spunem aşa? Poate publicul nu e educat... Poate nu dăm noi atenţie fenomenului cultural local... Câţi dintre cei care critică au mers la Filarmonică? Puţini. Sau la un spectacol de teatru? Poate există un dezinteres la nivelul publicului, asta da! Am văzut multe concerte sau spectacole de teatru anunţate şi apoi anulate. Poate şi ritmul ăsta al vieţii de zi cu zi nu prea ne permite să ne facem timp să mai mergem la un spectacol, nu? Televizorul ne mănâncă atâta timp. Dar, în niciun caz, Piteştiul nu este un oraş acultural.

Să ne vorbiţi puţin despre proiectele din viitorul apropiat şi dacă bugetul vă permite realizarea lor?

Aici, să precizăm de la bun început că Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional nu este operator cultural, în sensul că nu are buget propriu. Fondurile de la Minister ne vin pentru cheltuielile de personal, pentru cheltuielile materiale, dar nu avem un buget care să ne permită să susţinem complet activităţi culturale. Fondurile au rămas la operatorii culturali, care sunt în subordinea Consiliilor Locale, Autorităţilor Locale. În aceste condiţii, se desfăşoară activitatea noastră pricipală, care este de protejare a Patrimoniului, clădiri de epocă, biserici, da? Din surse extrabugetare, din avize pentru renovări, pentru construcţii, din banii ăştia, putem să ne gândim, în condiţiile legii, să facem câteva acţiuni culturale, de câteva ori pe an. Aici e loc de proiectele proprii. Şi o să-ţi spun că vreau să continui deschiderea instituţiei către tinerele generaţii. Cultura înseamnă descoperire şi generaţiile tinere sunt mai permeabile la cultură, au mintea nedeformată de societate, dar şi ei sunt pândiţi de pericole, de la cele ale prostului gust, până la un mod de viaţă care să nu le mai permită deschiderea către frumos. Şi, în condiţiile acestea, facem şi noi mici acţiuni, îi punem în contact cu frumosul, cu lucrurile interesante, cu valorile şi astea vorbesc de la sine şi se impun de la sine. Trebuie să-i oferi tânărului informaţie, ca să-şi poată face o cultură. Voi continua acest proiect în măsura posibilităţilor, cu elevii de la Liceul de Artă, cu care am, aşa, target, pe zona respectivă. Nu avem suficienţi restauratori în România, nu avem suficienţi experţi în pictură, istorici ai artei, cei care merg la Liceul de Artă sunt priviţi, oarecum, pieziş: Voi, de ce nu vă duceţi la şcoală sau la un liceu mai bun? Se face carte la Liceul de Artă şi aceşti copii vor fi, eu ştiu, pe de-o parte specialiştii în restaurare, pe de alta experţii în sfere de care avem nevoie. Să încercăm să dăm nişte burse pentru consumabilele lor, deoarece costă scump şi culorile, şi cărbunele, şi vopselele, toate lucrurile de genul ăsta. O să organizăm o tabără de creaţie împreună cu Muzeul de la Goleşti, să vedem ce putem face... Între timp, Direcţia îşi continuă acţiunile curente, cele de Patrimoniu, de care povesteam înainte, mă refer la zona Patrimoniului imobil, mobil şi imaterial, avem în grijă şi operele de artă plasate în muzee, ne mai uităm şi cum le ,,folosesc“ băieţii, să nu dispară. Şi continuăm activităţile specifice. În contact cu societatea şi cu tinerii desfăşurăm proiectele despre care am povestit, iar cu operatorii culturali luăm parte la diverse proiecte pe care le fac şi ei.

Avem un exemplu numit Sibiu, care poate fi considerat un model European cultural, deoarece a demonstrat că se pot face bani frumoşi din vânzarea actului cultural. O agenţie de rating a considerat, de curând, Sibiul, unul dintre cele mai favorabile locuirii din spaţiul european, pe locul 7, chiar înaintea altor mari oraşe. Piteştiul va putea urma exemplul Sibiului?

Piteştiul nu are un trecut istoric comparabil cu cel al Sibiului. Nu mai are un nucleu, un centru vechi, un nucleu arhitectonic, în jurul cărora să se organizeze manifestări culturale diverse aşa cum are Sibiul. Nu prea avem nici nemţi, aşa cum au cei de la Sibiu! Ce-a mai rămas din vechiul Piteşti? Poţi să vezi ici, colo, eu ştiu?, Biserica ,,Sf. Gheorghe", din centru, câteva case vechi în Târgul din Vale, dar zonă compactă, de arhitectură specifică, din păcate, nu mai avem! Furia construcţiilor din ultimii ani a distrus şi mai mult specificul local şi a făcut să apară imobile din sticlă şi beton, case care nu pot reprezenta valoare istorică şi arhitecturală. Nu cred că putem să prindem din urmă Sibiul, însă, dacă suntem suficient de deştepţi, putem intra bine în modernitate, cu obiceiurile noastre, cu monumentele pe care le mai avem în judeţ, cu mânăstirile pe care le avem şi unde se poate face turism spiritual de bună calitate, cu o întreagă reţea de agro-turism şi de obiceiuri rurale pe care am putea să le dezvoltăm. S-a început, la Coşeşti, cu ,,Festivalul ţuicii“, dar nu poţi să atragi turişti acolo, dacă nu ai şi posibilităţi de cazare, sau alte atracţii pe care să le oferi. Lucrurile trebuiesc integrate şi gândite, aşa, la scară mare.

Eu apreciez faptul că o instituţie precum Consiliul Judeţean lucrează cu specialişti francezi pentru definitivarea unui plan pentru turismul judeţean, este un pas foarte bun! Şi trebuie integrate toate bunele iniţiative, de la cele editoriale (noi nu avem nişte albume de fotografie reprezentative pentru monumentele argeşene, dacă ne ajută Dumnezeu, la anul o să avem, Direcţia lucrează în zona asta!), până la, cum am mai zis, posibilităţi de cazare şi masă, şi mâncare bună, gastronomie specifică, obiceiuri folclorice, obiecte de artă populară. Deci, trebuie gândit, trebuie făcută o integrare, e de viitor... vindem şi noi turism cultural, dar nu atât de mult cum vinde Braşovul, cum vând alte judeţe, care au trăit din turism şi înainte, pe vremea comunismului. Pe vremea aceea, Argeşul făcea Dacii şi petrochimie, acum ne trezim că nu prea mai merg astea, trebuie să mai facem şi altceva.

Care consideraţi că trebuie să fie calităţile unui manager cultural?

Eu aş zice, în primul rând, generozitatea. Sunt mulţi oameni de cultură, oameni care s-au remarcat într-un domeniu cultural, dar care nu sunt neapărat şi buni manageri, trebuie să ai un pic de generozitate, să le oferi celorlalţi din bucuria ta, din plăcerea pe care ai simţit-o tu în contact cu operele de artă, sau cu literatura, sau cu civilizaţia tradiţională. Pe de altă parte, trebuie să fii un bun comunicator, trebuie să vorbeşti pe limba fiecăruia. De câte ori n-am fost la lansari de carţi sau la expoziţii, unde sunt tineri şi cineva, o persoană cu o cravată la gât, vine şi vorbeşte ,,ex cathedra", nu înţelegi nimic, cuvinte alambicate, care nu te ajută să te apropii de acel obiect de artă. Nu să trivializăm, să banalizăm discursul despre artă, dar nici să nu ne plasăm pe nişte poziţii din care să nu fim înţeleşi... Şi-apoi, trebuie să fie o persoană, să-i spun, cu mai puţine orgolii, pentru că, lucrând cu creatorii, care sunt oameni, în general, orgolioşi, dacă şi tu eşti orgolios, iese un dezastru, nu se mai înţelege nimic, nu se mai leagă nimic, şi-aşa, oamenii noştri de cultură sunt împărţiţi în grupuri şi grupuleţe. Eu nu-mi permit să dau sfaturi managerilor culturali din judeţ, am în subordine toţi operatorii, încerc să-i înţeleg şi să-i ajut în măsura posibilităţilor, să le sugerez anumite modalităţi de relaţionare cu publicurile, venind din zona comunicării, mi-e uşor să fac treaba asta, nici nu vreau să-i învăţ legi, că nu e datoria mea, dar încerc să-i stimulez să facă şi altceva decât au făcut până acum. Să vedem cum vom reuşi lucrurile acestea. Încercăm!

V-aţi gândit la o formulă de marketing cultural pe care s-o puteţi promova din poziţia în care vă aflaţi în prezent?

Asta este esenţa activităţii pe care mi-o propun, o formulă de marketing cultural se adresează unui anumit public şi pentru un anumit produs. Mixul de marketing are patru componente: deci, avem, produs, piaţă, preţ şi promovare. Produse culturale avem, urmează să lucrăm la identificarea pieţelor, publicului, care să le dorească. Urmează să vedem cum minimizăm preţurile accesului la cultură şi cum reuşim să ni le promovăm. Cred că trebuie discutat pe caz specific: într-un fel promovezi, eu ştiu?, turismul spiritual, în alt fel promovezi un ansamblu folcloric.

După opinia dumneavoastră, pe o scară de la 1 la 10, care sunt valorile culturale ale ţinutului numit Argeş?

În cartea mea ,,Ghidul României misterioase”, pentru Argeş, am prezentat următoarele atracţii: Necropola Domnească de la Curtea de Argeş, Mânăstirea din Piatră de la Nămăieşti, Mânăstirea de la Cetăţeni, care mi se pare fantastică şi acolo sunt tradiţii spirituale mult mai vechi decât cele creştine, zona Costeştiului (este o biserică splendidă acolo) şi Câmpulungul, în sine, care nu trebuie uitat. Apoi, sunt valorile numite imateriale, obiceiurile: ,,Festivalul Căluşului”; ar trebui discutat puţin în jurul acestui obicei, pentru că el are implicaţii şi semnificaţii care depăşesc un simplu dans, sunt lucruri care ţin de domeniul ezoteric, de iniţieri, cum trăiau geto-dacii, Zalmoxe (cum scria Mircea Eliade, în ,,De la Zalmoxe la Gingis-Han”). Mă gândesc la muzeele splendide din Argeş, începând cu Muzeul Judeţean, în care s-a investit foarte mult în ultima perioadă, avem cel mai modern planetariu din S-E Europei, acesta nu trebuie să rămână fără vizitatori, trebuie să fie valorificat, zestrea Muzeului Judeţean este foarte mare, noi vedem 10% din ceea ce un muzeu are strâns şi se află în depozit. Muzeul de Artă din Piteşti ar trebui mult mai bine valorificat. Nu vreau să fac clasificări. Pentru mine toate lucrurile astea sunt interesante, trebuie tratate cu generozitate, trebuie să te deschizi în faţa lor pentru a le înţelege, a le accepta, pentru a învăţa ceva.

Recent, la o conferinţă ţinută de traducătorul francez, Jean Louis Courriol, acesta afirma că un brand precum Dacia, considerat profund industrial de majoritatea oamenilor, ar putea servi ca un brand cultural şi ar putea contribui la ceea ce numim ,,identitate naţională”. Cum comentaţi această afirmaţie?

În compunerea unui brand naţional, fără îndoială că aceste brand-uri locale, fie că sunt industriale, fie că sunt culturale, se armonizează şi dau un ansamblu care e mai bogat decât suma părţilor. Sunt încântat că cine spune România se gândeşte şi la Dacia, este meritul constructorilor de la Mioveni... Am putea vorbi de o cultură legată de un produs industrial, de o marcă. Imaginea s-a schimbat în ultimii ani, dar tot despre robusteţe, despre spirit inventiv, despre arta de a se descurca în orice situaţie vorbeşte Dacia. Am văzut în Franţa, în Paris, Cetatea Ştiinţei şi Tehnicii din La Villette, este o periferie a Parisului, fostă zonă a abatoarelor, a halelor, transformată în anii ’60, ’70 într-o zonă cu un imens parc, dar în care poţi să şi înveţi lucruri legate de ştiinţă, de tehnologie. Am văzut acolo un submarin, o machetă a rachetelor Arianne şi, eu ştiu?, poate că o companie mare cum este Renault, ar putea să construiască la un moment dat în România, la Mioveni, la Piteşti, un muzeu Renault al tehnologiei auto, care să-i obişnuiască pe vizitatori cu tehnologia şi cu ştiinţa. TehnoCenter-ul lor din Franţa este, de asemenea, un loc care atrage turişti. Doamne, ajută! să se menţină pe piaţă în condiţiile acestei crize economice, că vor avea ei timp să facă şi muzee ale tehnicii auto la un moment dat, numai să reziste în continuare pe piaţă, pentru că, dacă Dacia Renault este afectat, ca grup, argeşenii au foarte mult de pierdut.

Care dintre valorile contemporane au şanse să devină brand-uri? Valorile contemporane naţionale sau locale?

Depinde pentru cine. Valorile locale... E mult mai greu ca un brand local să se impună din punct de vedere naţional. La noi, ca în orice stat construit după model administrativ francez, în care ora exactă se dă în capitală, valorile din capitală sunt mult mai uşor de cunoscut, decât cele din zona locală. Nu ştiu care dintre ele ar putea să devină brand, dar spun că ,,Istoria critică a literaturii române”, a lui Nicolae Manolescu, apărută acum, poate să fie un brand, după ce, în domeniul criticii literare, a făcut istorie 50 de ani cea a lui George Călinescu. Uite-o acolo! (o arată în bibliotecă), e o valoare naţională, apărută în provincie, am reuşit să o iau de la domnul Vlasie, de la editura Paralela 45 şi, în ciuda strâmbăturilor de nas cu care a fost primită în mediile literare argeşene, care se consideră defavorizate, este o carte excepţională, pe care orice om interesat de fenomenul literaturii româneşti ar trebui să o aibă în casă, pentru a se orienta, sau pentru copii, să înţeleagă şi ei diverse lucruri legate de literatură. Şi-alte, şi-alte brand-uri! Mă gândeam că domnul Marius Farmazon (patronul unei galerii de artă din Piteşti -n.a. ) a avut o iniţiativă foarte interesantă, zilele trecute, nu ştiu dacă ai văzut.

Este vorba despre Sorin Ilfoveanu, care a lansat volumul ,,Desene”, evenimentul fiind dublat de expoziţia de tablouri?

(Între timp, îmi arată un desen în miniatură aparţinând artistului cu pricina) Da, această carte, ,,Desene”, a lui Sorin Ilfoveanu, pictor care poate fi considerat un brand. Şi ar trebui să-l promovăm, să ne bucurăm de el. Domnul Farmazon a identificat în domeniul picturii contemporane o valoare care poate fi brand. Şi asta ne învaţă încă o lecţie... Artiştii au nevoie de animatori culturali, scriitorii au nevoie de agenţi, care să-i vândă marilor edituri, pictorii - de impresari, de agenţi, oameni care să-i promoveze. Nu neapărat instituţiile statului pot să rezolve asta, o direcţie de cultură... Ar trebui în România să apară ca business, ca profesie animatorul cultural, un intermediar între artist şi public! Cîştigă artistul, câştigă şi impresarul. Avem impresari ai fotbaliştilor şi nu avem impresari ai lui Sorin Ilfoveanu? Nu e în regulă treaba asta! Şi-atunci am putea vorbi despre brand-uri mult mai bine.

Vorbind despre cultură în general, avem două perspective diferite: cultura pentru elite, elitismul cultural şi cultura pentru mase, care este un termen compromis de activiştii culturali comunişti. Există o cale de mijloc?

Există o cale de mijloc. Eu nu desconsider baza, cultura populară, adică nişte tradiţii folclorice, un festival, am un festival anual într-o anumită zonă, care-mi promovează şi produse ale locului, şi oameni, şi jocuri, şi cântec, nu trebuie dispreţuit, sunt bucurii ale comunităţilor locale. Ele pot să atragă şi turişti, se cuplează cu sărbători religioase şi capătă o semnificaţie şi mai mare. Trebuie încurajate, sunt interesante, nu trebuie dispreţuite! Dacă tu ai locui în acea comunitate, te-ai simţi foarte bine văzând pe ai tăi şi obiceiurile care te poartă pe tine în lume. Cultura de elită, sigur, vârfurile culturii, ne uităm la ele cu respect, mă gândesc că nu se naşte în fiecare zi, eu ştiu, un Noica, un Dinu Lipatti, astea sunt vârfuri. Dar între poale şi vârfuri, trebuie să existe şi zona asta de cultură de masă, că altfel vârfurile ar rămâne izolate, printre nori. Americanii au rezolvat-o, şi occidentalii: cultura de masă înseamnă carte comercială, înseamnă muzică comercială, că este rock, că este jazz sau altceva, lucruri care se vând şi plac publicului larg. Nu toată lumea merge la filarmonică, mult mai mulţi se strâng la un concert al Shakirei: cultură de masă! Romane, care sunt trase în tiraje foarte mari, se citesc uşor: Paolo Coelho, un scriitor de masă, nu e un scriitor de vârf, se vinde. Produsele de masă au un anumit caracter, sînt fabricate în serie, ele sunt un fel de fast-food, cam ştii la ce să te aştepţi atunci când cumperi un hamburger, aşa e şi când cumperi un roman poliţist, ştii că va avea sos roşu, va curge sânge! Noi nu avem încă producţii culturale de masă, avem obiceiurile de care povesteam, ale comunităţii locale şi care abia, abia se mai practică, pentru că în căminele culturale se fac nunţi. Şi mai avem o elită de creatori, care e hărţuită, sau nebăgată în seamă. Iar oameni în zona asta a comercialului, nu strică, ar trebui să avem! Dar, probabil, că ţine şi de bogăţia societăţii, când ai bani în buzunar, îţi mai cumperi un film, mai dai banii pe o carte, când nu, stai la televizor şi primeşti ce ţi se oferă.

Tânărul, pierdut, confuz, pitit, ca şi numele oraşului în care se află, s-ar putea el metamorfoza prin exerciţiul cultural?

Nu e nici pierdut, nu e nici pitit, dar confuz s-ar putea să fie. Tinerii oricum se metamorfozează, la 17 ani nu eşti nimic, eşti un ghem de aspiraţii, de dorinţe, dar eşti un nucleu, eşti o sămânţă din care răsare floarea mai târziu. Dar îti trebuie apă, îţi trebuie pat germinativ, ca să păstrez comparaţiile botanice, deci ai nevoie, ca să te dezvolţi, în primul rând, de mediu de cultură specific şi bogat. Cine ţi-l poate asigura? Ţi-l asigură statul într-o oarecare măsură, ţi-l asigură administraţia locală, tot aşa, într-o anumită măsură, ţi-l asigură biserica prin serviciile specifice, şcoala, prin specificul ei, dar cred eu că familia ar trebui să-ţi ofere acest mediu de cultură, în cea mai mare măsură. Pentru că nimeni nu este interesat, în definitiv, direct, părinţii sunt cei care ar trebui să fie mult mai responsabili cu copiii lor şi să le dea posibilitatea să opteze, să le dezvolte gustul artistic, estetic... Ooo, ce frumos ar fi! Părinţii zic că au probleme, la rândul lor nu sunt educaţi. Atunci, ei, tinerii, trebuie să-şi caute ceea ce le trebuie, să fie deschişi, să fie curioşi. Totdeauna găseşti câte ceva interesant şi poţi să-ţi hrăneşti sufletul cu el. Chiar şi pe Internet, cu toate că acolo cantitatea de "gunoi" este extraordinar de mare, măcar să caute, să caute, nu să stea să vegeteze, să caute! Pe mine mă interesează un tip, un tînăr cu pasiuni, indiferent de care ar fi, alpinism, arte marţiale, patinaj, baschet, sau care citeşte la bibliotecă, sau e pasionat de maşini sau de aeromodelism... Nu-mi place un tînăr care stăăă şi vegetează.

Aveţi un program de dezvoltare al manifestărilor de tip târguri, expoziţii, aşa cum există la nivelul capitalei?

În colaborare cu operatorii culturali, repet, deci la ei în grădină se întâmplă chestiunea asta. Mă gândeam la un salon de carte, cu toate că, naţional, va fi foarte dificil, pentru că editurile nu se deplasează, sunt costuri, dar, măcar un salon de carte al editurilor argeşe sau, într-o librărie, să existe un sector permanent al editorilor argeşeni. Vom vedea ce putem face . Avem una dintre cele mai bune edituri aici, editura Paralela 45, dar cărţile lor nu prea se găsesc în librării, trebuie să mergi la ei, la sediu, să cauţi, că au acolo o librărie, depozitul.

Despre excursia din acest week-end cu elevii de la Zinca, scopul unei astfel de activităţi este de reîntoarcere la patrimoniu, la tradiţii? Mă refer la ceea ce aţi vizitat în excursia propriu-zisă, la specificul instituţiilor.

Da. E foarte interesant să-i arăţi unui tânăr o gospodărie de acum 200 de ani sau o biserică de lemn, să vezi un pasionat al internetului cum încearcă să înţeleagă cum funcţionează o moară de vânt. Dar, orice copil, orice adolescent este sensibil la frumos şi aceste construcţii au frumuseţea lor, sunt armonioase, sunt deosebite, sunt ingenioase, de cele mai multe ori, şi asta, vrând, nevrând, funcţionează ca o lecţie, mă gândesc că, în contact cu astfel de lucruri, tinerii capătă un respect mai mare faţă de patrimoniu, pentru obiectivele astea, privesc cu un alt ochi şi o biserică, şi o casă veche, că prea mult vrem să trăim în building-uri de oţel şi sticlă, prea stăm la bloc, ar trebui văzut ce însemna locuirea individuală, cum era gândită casa, cum era gândit spaţiul din jurul casei. Nu am vrut să le fac teorii din astea, suficient că au ieşit un pic în natură, s-au bucurat de o zi frumoasă şi şi-au pus problema: ,, Uite, ce e asta?... prescurar, ce se făcea cu treaba asta?" sau : ,,Dar cum făceau salbele astea?" sau ,,Ce costume interesante! De ce unii poartă aşa şi alţii nu?" De aici, din aceste mirări, poate au făcut după aceea cercetări, au căutat într-o carte sau s-au uitat pe 'net. Le-am stârnit un pic curiozitatea.

Ofensiva a ceea ce numim ,,new-media“ (blog, audio-books) anulează demersul cultural de tip tradiţional?

Nu, se completează, fără îndoială! Eu am în maşină cred că vreo 10 audio-book-uri, bine, nu mai merg atât de mult cu maşina, dar când fac un drum mai lung, pun un audio-book, dar asta nu înseamnă că nu-mi doresc să am şi cartea respectivă, mai ales că un audio-book prinde 25%, 30% dintr-o carte. New-media: audio-book-ul am zis că poate să intre în categoria asta, la fel şi blog-ul poate să fie o zonă în care amatorii de literatură să se ghideze, să se orienteze. Unul din site-urile mele preferate, pe care îl vizitez de multe ori, se numeşte Book blog, şi mă orientez să văd ce cărţi au mai apărut, sunt recenzii ale diverselor cărţi, văd ce se întâmplă, iau pulsul. Sunt oameni care scriu foarte bine despre muzică şi mă orientez, de asemenea, în zona asta, pe internet. Lucrurile se completează. Ce, internetul a distrus televiziunea şi radioul sau cinematografia? Nu!

Mă refeream mai mult la faptul că trăim în secolul vitezei...

Aşa e, trăim în secolul vitezei, ar trebui să ne mai potolim, să avem puţină răbdare, să ne uităm în jur, să vedem ce frumoase sunt florile, ce soare frumos avem astăzi, să ascultăm un pic de muzică, să avem timp să citim 10 pagini dintr-o carte. Şi unde ne grăbim? Unde?

Că tot a venit vorba de muzică: România în 2008. Muzică sau zgomot?

Şi muzică şi zgomot. Depinde ce alegi. Revin la o idee: în familie, de asemenea, ar trebui să se asculte mai multe genuri de muzică, de la cea populară, până la cea simfonică, afli aşa ce-ţi place, în ce zonă te simţi bine. Dar şi muzică mai comercială poţi să asculţi, să vezi ce este interesant, să experimentezi şi după aceea alegi. Nu mă deranjează nici hip-hopul, nici muzica dance, doar manelele mă deranjează. Mă derajează atunci când încearcă cineva să-mi impună gusturile sale în zona publică, mă deranjează muzica tare din maşini, indiferent ce maşină, ce muzică ar fi, mă deranjează muzica impusă de şofer în mijloacele de transport în comun. Faptul că cineva ascultă la căşti, are iPod-ul în buzunar, treaba lui, e un pas înainte, o dovadă de civilizaţie... Şi aş vrea să văd mai mulţi oameni citind în mijloacele de transport în comun. În Bucureşti, se citeşte cum se mai citeşte în metrou, dar să vezi în Paris cum se citeşte, din 5 călători, nu exagerez, 3 au cărţi şi citesc. Nu citesc tabloide, ci cărţi. Ascultă muzică la căşti, nu deranjează pe nimeni.

Probabil ţine şi de mentalitate...

Ne educăm şi noi, tinerii sunt din ce în ce mai des cu căştile în urechi.

Am o întrebare de final. Având în vedere toate lucrurile discutate şi toate provocările cărora trebuie să le faceţi faţă, nu vă este oarecum teamă să veniţi dimineaţa la serviciu?

Doar cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit! Nu mă consider un om de neînlocuit, nu mă consider un om pe care să se sprijine lumea, încerc să-mi fac cât mai bine job-ul pe bucăţica mea, aşa cum am făcut şi în presă atâta vreme, dar am renunţat la ideea aceea, la iluzia că voi putea eu să schimb lumea, sau că lumea îmi este, într-un fel, datoare sau că ar trebui să-mi fie recunoscătoare. Nu, nici vorbă, n-o să se întâmple niciodată aşa ceva. Vin foarte senin dimineaţa la serviciu, gândindu-mă cu plăcere ce mai am de făcut în ziua respectivă, ce voi mai afla, ce voi mai descoperi, că reuşesc să descoper lucruri pe care nu le ştiam ... Vin cu plăcere la serviciu pentru că încă mai sunt interesat şi curios de ce se întâmplă în jur, încă mai ţin ochii deschişi, încă mai am puterea de a mă emoţiona şi de a mă indigna deopotrivă. În condiţiile astea... încă sunt viu!

Inelul cu inscripţia IO

2008-09-06T06:26:00.000-07:00

Mănăstirea Aninoasa

Parintele Clement si istoricul Sergiu Iosipescu

Inelul cu inscriptia IO

Ţesatura de aur din vesmintul doamnei Alexandra

Tudoran, Alexandra si copiii lor

De două săptămîni, o echipă de arheologi bucureşteni sapă într-un loc misterios din Argeş. În urma strădaniei, un urmaş al Basarabilor s-a ridicat din groapă. Rămăşiţele vorbesc despre vremuri uitate, glorie şi disperare, construcţie şi ruină. Pe deget, personajul poartă un inel cu inscripţia sacră „IO”. În mormîntul de alături, doamna sa a înnobilat lutul cu fir de aur, din haină. Peste timp, strămoşii ne întind mîna, ca să nu uităm cine sîntem şi de unde venim...

Aţi auzit de mînăstirea Aninoasa? Nu prea... Puţini români o cunosc. Nici măcar argeşenii nu se înghesuie să-i calce pragul. Şi totuşi... Aici, printre văi domoale, livezi şi fîneţe, se înalţă o mică cetate, un ansamblu arhitectonic elegant, datînd din secolul al XVII-lea. Biserica, pictată de Pîrvu Mutu, e ctitoria marelui boier Tudoran Vlădescu. De vreo două săptămîni, o echipă de arheologi bucureşteni a început să sape în sfîntul lăcaş, gest firesc, pentru că biserica intră în refacere. Joi seară, primesc un telefon de la PS Calinic, episcopul nostru, care, cu vocea sugrumată de emoţie, îmi spune: „Domnu’ Cocea, ştiţi Aninoasa? Arheologii au găsit ceva deosebit... Vedeţi acolo despre ce-i vorba. Căutaţi-l pe părintele Clement şi pe domnul Iosipescu, vă vor da toate detaliile. O să vă placă!”. Aşa că, vineri dimineaţa, mă urc la volan şi... cap compas Aninoasa! După vreo 19 km, pe oribilul drum al Cîmpulungului, zăresc o placă indicatoare – la stînga. Şi mare mi-e uimirea să dau de o panglică de asfalt, netedă ca-n palmă, care şerpuieşte pe lîngă fîneţe şi livezi, trecînd prin sate unde abia vezi picior de om. Din goana maşinii, abia am timp să văd ce a rămas din pitorescul conac al Goleştilor, pitit printre nuci şi meri, că am şi ajuns la Aninoasa. Drumul mă duce drept la mănăstire. În faţă, Ocolul silvic. Las maşina în umbra zidurilor de cetate şi mă pregătesc de întîlnirea cu trecutul.

Marele boier Tudoran

Dar, pînă la trecut, mă întîlnesc cu... florile! Curtea mănăstirii este plină de trandafiri, flori de piatră, crini, muşcate. Se vede că e mănăstire de maici. Stareţa, maica Heruvima, e o iubitoare a frumosului... Alei frumos pietruite duc către biserica albă, cu două turle, din mijlocul curţii. Aici – prima surpriză. Tot pridvorul e plin cu pămînt, de la excavaţii. În naos, dau de arheologi. Pe dreapta, cum intri, tot spaţiul e excavat. Se văd straturi peste straturi de zidărie, iar mormintele au fost deschise. Pe stînga, săpăturile sînt în toi. Un tînăr curăţă cu şpaclul, grijuliu, în jurul unei tigve omeneşti, ce luceşte roşietic, în lumina unui proiector. Mă întîmpină doamna Raluca Iosipescu, şefa Serviciului de cercetare şi inventariere de la Institutul Naţional al Monumentelor Istorice Bucureşti, care mă lămureşte ce se întîmplă. „Restaurarea mănăstirii Aninoasa a început în 1997 dar lucrările au fost sistate. Acum, continuăm săpăturile. Am descoperit aici, în dreapta, un personaj care, după toate aparenţele, este ctitorul, marele boier Tudoran Vlădescu, iar alături de mormîntul său am găsit mormîntul soţiei, doamna Alexandra. Există şi rămăşite umane de dată mai recentă... Aici, în stînga, sînt mai multe schelete, probabil ale unor călugări”. Amabilă, îmi arată şi ce obiecte au descoperit. Privesc la un inel de aur, aparţinînd boierului Vlădescu. E un inel-sigiliu, masiv, cu pecete. La mijloc, pe un scut oval, e reprezentată o pasăre, probabil o acvilă (sau un porumbel cu o ramură de măslin în gheare). Scutul este ţinut de doi lei, cu gurile căscate. Deasupra, o coroană cu cruce. Şi, spre marea mea uimire, inscripţia sacră „IO”, în slavonă, iar dedesubt monograma boierului – T.V. „Tudoran era os de domn, urmaş al Basarabilor, de aceea apare pe inel sintagma IO, precum şi coroana împodobită cu cruce”, mă lămureşte doamna Iosipescu, deschizînd o altă cutiuţă de plastic. „Aici vedeţi firul de aur cu care a fost lucrată haina doamnei Alexandra. Era o ţinută de mare gală, practic o acoperea din cap şi pînă în picioare, avea nasturi din fir de aur şi o broderie de mătase. Cred că astfel de veşminte soseau pe filiera veneţiană, boierii valahi cumpărîndu-le de la negustorii Braşovului, iar costurile trebuie să fi fost exorbitante. Da, Tudoran n-a fost înmormîntat în haine de gală, din care să fi rămas urme, dar ţineţi cont că, la data decesului, se călugărise şi nu purta, probabil, nici o podoabă, în afara inelului pe care vi l-am arătat. Am mai găsit şi o descendentă a familiei Vlădescu, de secol XVIII, de la care a rămas un frumos inel de argint, cu monogramă, ceea ce ne permite identificarea”.

De ce Sfîntul Nicolae e atît de iubit

Între timp, sosesc la biserică două personaje cu bărbi lungi şi cărunte! Unul este părintele Clement, duhovnicul mănăstirii, celălalt este Sergiu Iosipescu, şeful Departamentului de istorie militară al Institutului pentru Studii Politice din Bucureşti. Amîndoi sînt bucuroşi, le sclipesc ochii de surescitare, în preajma săpăturilor. Părintele Clement mă poartă într-un tur al mînăstirii. Şi, har Domnului, am ce vedea! De la fresca din biserică, pînă la bolţile de cărămidă zidite cu var ale pivniţelor, de la bibliotecă şi pînă la scriptorium! Părintele Clement îmi arată paraclisul, recent reparat, cu pictură severă şi expresivă, precum şi o raclă cu moaşte ale Sfîntului Nicolae, aduse de la Bari. „Sfîntul Nicolae e ocrotitorul nostru şi dă hramul bisericii”, îmi spune părintele Clement. „Nu e întîmplător că am început refacerea mînăstirii, după revoluţie, pe timpul cînd Nicolae Văcăroiu era preşedintele Senatului şi Nicolae Brînzea – ministru la Culte”, rîde preotul. Apoi, după ce-mi arată şi frumoasa trapeză, cu al ei acoperiş boltit, îmi explică de ce Sfîntul Nicolae e atît de iubit de români. „Se spune că, într-o vreme, Sf. Nicolae şi Sf. Casian Romanul mergeau pe pămînt, într-un loc unde le dăduse întîlnire Dumnezeu. Ei, şi cum mergeau ei aşa, văd un om necăjit, care rămăsese cu carul în noroi. Ajutaţi-mă, oameni buni, le-a zis ţăranul, fără să-i recunoască. Sf. Casian, punctual şi formalist, nu l-a ajutat, de teamă să nu întîrzie la întîlnirea cu Dumnezeu. În schimb, Sf. Nicolae a lăsat baltă tot şi s-a băgat în noroi, s-a opintit, a împins cu umărul, mă rog, pînă la urmă au scos carul... numai că timpul întîlnirii cu Dumnezeu trecuse de mult. Ruşinat, plin de glod, Sfîntul a ajuns pînă la urmă în locul cuvenit. Atunci, Domnul, după ce a ascultat povestea lor, a hotărît ca ziua Sf. Casian să fie o dată la 4 ani, pe 29 februarie, iar a Sf. Nicolae să fie în fiecare an, pe 6 decembrie, spre bucuria copiilor şi a părinţilor lor!”.

O viaţă zbuciumată, o retragere la Dumnezeu

Mă retrag cu domnul Iosipescu într-un colţ al frumosului cerdac în stil brîncovenesc, de pe latura sudică a mănăstirii, şi-l invit să depene povestea misteriosului personaj, os de Basarab. Istoricul nu se lasă mult rugat. „Aţi aflat, desigur - această mănăstire este din jumătatea secolului al XVII-lea, de cînd s-a stabilit aici familia Vlădescu, făcîndu-şi curţi, prin Tudoran, Vel Agă, Mare Agă, apoi mare clucer, înalt dregător de la 1660 şi pînă la 1676. Îl găsiţi şi în O.G. Lecca – „Familii boiereşti române”, care spune că se trage din marele Fota din Tîrgovişte, care a trăit pe la 1550. Tudoran a slujit sub mai mulţi domni, între care domnul cu care a avut mult de furcă a fost Gheorghe Vodă Duca. Gheorge Duca l-a şi înălţat dar i-a pus şi viaţa la încercare. Tudoran este originar din Vlădeşti, dintr-o familie înrudită cu Basarabii. Se vede după coroana princiară de pe inel, dar şi după pretenţiile foarte mari pe care le aveau ... Tudoran Vlădescu a fost foarte lovit de soartă. A fost ameninţat de două ori de pedeapsa capitală... Prima dată din cauza cumnatului său, Pădure Kreţulescu, pe care-l girase în chestiunea unui împrumut, luat de la domn. Pădure a plecat cu banii în străinătate şi nu s-a mai întors... A doua oară în timpul războiului turco-polon, trebuind să pregătească drumul oastei sultanului Mehmed al IV-lea către Cameniţa, nu a reuşit să facă la timp lucrările... Se aducea lemn de la noi... Domnitorul Gh. Duca, speriat că o să tragă el ponoasele, gata-gata să-i taie capul lui Tudoran. Peste tot zbuciumul politic s-a adăugat şi ruina familiei, Dumnezeu luîndu-i la el 11 din cei 12 copii. Apoi i-a murit soţia. Atunci, Tudoran Vlădescu, retras la curţile sale din Aninoasa, s-a hotărît să se călugărească. Dar nu oricum... După modelul francez, a transformat curţile lui de aici în mînăstire, reunind tineri boiernaşi cu care a întemeiat o obşte călugărească. Era un „colegiu de nobili”, un fel de Port Royal, cum era în Franţa lui Blaise Pascal, o chestie cu totul aparte... 1676 este momentul călugăriei sale, după moartea soţiei, Alexandra Kreţulescu Vlădescu. Îi puteţi vedea pe amîndoi, pictaţi în naos, cu cei 12 copii... Între cei care l-au urmat pe Tudoran în această obşte călugărească a fost şi Daniil, fiul unui boier din Topoloveni, care, după moartea lui Teodosie Aninoşeanu (acesta era numele de călugărie pe care şi-l luase Tudoran), la 1694, i-a urmat ca egumen, stareţ, cum se spune acum. Întîmplarea a făcut ca Daniil, acest vrednic ales, să parcurgă toate treptele episcopale şi să ajungă mitropolitul ţării, în timpul lui Nicolae Mavrocordat. Între 1722 şi 1729 alcătuieşte acest ansamblu deosebit, cu spirit cartezian. E un ansamblu perfect, în urmarea secolului Europei clasice... Avem un dreptunghi perfect, în mijlocul său este biserica, sînt chiliile pe laturi, bine plasate, să aibă soare, să nu bată crivăţul, ţinînd cont de particularităţile locului. Daniil a distrus casele lui Tudoran, din care s-au mai păstrat doar temeliile, şi înalţă casele egumeneşti, un mic palat metropolitan. Au o încăpere minunată, boltită, actualmente cuprinzînd o parte din biblioteca mînăstirii şi un scriptorium. La ele s-au adăugat paraclisul, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, iar ansamblul e puternic fortificat. Nu numai că zidurile sînt foarte înalte, de trei caturi, dar construcţia respectă, parcă, o teorie a fortificaţiilor de secol XVII. E un adevărat model de fortificaţie monastică. Pe toate laturile ameninţate se ridică un turn de flancare, exterior, cu rol de observaţie şi apărare, dar şi cu rol domestic, de civilizaţie – turnurile erau şi umblători! Acolo unde nu sînt turnuri exterioare, apar turnuri interioare, pereche„

Semnături de pompieri pe frescă

„Degringolada vieţii monastice a început la noi din 1806-1812, anii războiului ruso-otoman şi ai ocupaţiei ruseşti”, spune domnul Iosifescu. „Ocupaţia rusească a fost gestionată de marele „erou”, generalul Kutuzov, care era un jefuitor de marcă. El răspunsese, în faţa indignării generale faţă abuzurile armatei de ocupaţie, că „nu le voi lăsa valahilor decît ochii, cu care să plîngă”. Erau 200 de mii de soldaţi... Ce se fura, ajungea în Rusia, ca să-şi ţină rangul diverşi generali... Iar de la ei veneau mitropoliţi, că nu le conveneau ai noştri, consideraţi ba prea naţionalişti, ba că erau cu turcii... Asta era acuzaţia obişnuită. Şi, dacă nu erai nici cu turcii, desigur ţineai partea francezilor, a lui Napoleon! De aici s-a pornit şi părăginirea treptată a mînăstirilor, a dezorganizării producţiei lor. Secularizarea lui Cuza a venit, de fapt, ca o preluare a unei averi care nu mai răspundea menirii sale... Secularizarea, ca toate reformele lui Cuza, a fost făcută în mare grabă, ministrul Învăţămîntului şi Cultelor, Alexandru Odobescu, a demisionat, socotind că nu se poate face aşa o astfel de transformare... Legile mari ale lui Cuza n-au avut instrucţiuni de aplicare, de unde şi haosul... Toate clădirile din jurul bisericilor au fost luate de stat, care avea nevoie de clădiri pentru noile lui funcţiuni. Aşa că, aici, la Aninoasa, clădirile lui Daniil sînt transformate în corpuri de jandarmi, de pompieri, tot felul de lucruri... Sergenţii companiei de jandarmi şi-au scrijelit numele pe frescă, puteţi vedea... totul a mers din rău în mai rău pînă cînd, în 1924, Nicolae Iorga preia conducerea Comisiunii Monumentelor Istorice. Iorga a început o acţiune foarte fermă de renovare, dînd afară acest corpuri parazitare din clăririle istorice, s-au ridicat relevee, s-au alocat fonduri... Dar a fost o simplă perioadă de respiro. Regimul comunist, instalat de ruşi, nu iubea mînăstirile. La Aninoasa, pivniţele boltite de trei sute de ani au fost transformate în depozitele CAP-ului, paraclisul pictat de Pîrvu Mutu, în urmă cu 250 de ani, ajunsese o ruină, fără acoperiş, loc de joacă pentru copiii satului”.

Acum, pendului istoriei se întoarce. La Aninoasa, comunitatea monastică se pune pe picioare, iar strămoşii nu mai sînt uitaţi. La îndemnul PS Calinic, rămăşiţele pămînteşti ale lui Tudoran Vlădescu îşi vor dormi somnul cel de veci într-un osuar, iar despre vremurile sale va vorbi un mic muzeu. În el, la loc de cinste vor sta obiectele găsite de soţii Iosipescu. Iar dumneavoastră le veţi putea vedea oricînd, ca un remediu la neliniştea acestor timpuri, în care nu mai ştim bine cine sîntem şi de unde venim.

Dracii călugărului Calinic

2008-09-04T21:47:00.000-07:00

Am în faţă cîteva file de hîrtie. Care – scrise de mînă, care – la maşină. Poartă menţiunea „Strict Secret” şi antetul Ministerului de interne al RSR, Inspectoratul Judeţean Ilfov al Securităţii. Fac parte din dosarul de urmărire informativă al călugărului Calinic, viitor episcop al Argeşului şi Muscelului. Şi sînt mult mai interesante decît aţi crede...

De cîtăva vreme, o parte a presei locale a dat din idolatrie în hulă, luîndu-l în tărbacă pe Prea Sfinţitul Calinic, păstorul turmei argeşene. De ce? Motivele sînt complexe – refuz al autorităţii, şantaj sau frontă juvenilă. În schimb, pretextul a fost unul singur – CNSAS i-a dat episcopului verdict de colaborare cu Securitatea. Degeaba a încercat PS Calinic să explice contextul, presiunile la care a fost supus, degeaba a cerut să i se arate vreo notă informativă scrisă de el. Fără drept de apel, a fost pus la stîlpul infamiei... „Retrageţi-vă în pustiu, domnule Calinic!”, au strigat acuzatorii. Iar alţii, profitînd de apele tulburi, au început să-i denunţe „caracterul tiranic”, „afacerile”, „balastierele”, „ATV”-urile, că, deh, prea îi pupaseră mîna şi le stătea în gît! În zarva generală, eu nu m-am grăbit să dau cu piatra. Întîi, pentru că-mi ştiu lungul nasului. Una este să critici acţiunea unui om şi alta e să-i judeci caracterul... Acţiunea se apreciază după rezultatele ei, bune sau rele, în schimb caracterul se cîntăreşte ţinînd cont de circumstanţe. Doi – pentru că sînt creştin şi îmi respect episcopul. Dar hai să revenim la chestiune. Acum, din surse CNSAS, am în faţă cîteva file de hîrtie. Care – scrise de mînă, care – la maşină. Poartă menţiunea „Strict Secret” şi antetul Ministerului de interne al RSR, Inspectoratul Judeţean Ilfov al Securităţii. Fac parte din dosarul de urmărire informativă al călugărului Calinic, viitor episcop al Argeşului şi Muscelului. Şi sînt mult mai interesante decît aţi crede... Pentru că ne permit să reconstituim contextul acelor vremi, atmosfera în care a trăit călugărul Calinic, menghina care l-a strivit.

„Manifestări împotriva orînduirii socialiste”

Prima filă e din 7 februarie 1973 şi e semnată de maiorul David Vasile şi aprobată de colonelul Toader Dumitru. Amîndoi, de la Securitate. Ce spuneau ei acolo? „Călugărul sus-menţionat este cunoscut că se ocupă cu difuzarea de literatură religioasă şi are uneori manifestări împotriva orînduirii socialiste”. Acuzaţie gravă, pentru care puteai fi aruncat uşor în puşcărie. A doua filă e datată şase zile mai tîrziu şi e mai amplă. Informatorul „Radu” îi raportează col. Toader Dumitru ce gusturi literare are Calinic, cu cine e prieten: „Preotul Argatu Constantin din mînăstirea Căldăruşani a spus sursei în repetate rînduri că Ioan Alexandru este un poet de talie mondială (...) La Căldăruşani, Ioan Alexandru s-a întîlnit de două ori cu episcopul Antonie (...) Urmează să se facă o întîlnire între Ioan Alexandru, sursa şi Argatu pentru a discuta unele cheltuieli de ordin social-politic”. La care colonelul notează, sec: „Preotul Argatu Constantin, tuns Calinic, are dosar informativ pentru legături suspecte în afara mînăstirii şi atitudine necorespunzătoare faţă de orînduirea noastră. Poetul Ioan Alexandru este în atenţia Direcţiei I a Securităţii, unde se va trimite o copie a notei”. Deci, din nou acuzaţia de atitudine „necorespunzătoare” faţă de socialism. În plus, apar nişte „legături suspecte”. Cine sînt ele? Aflăm din altă notă, datată 29 martie 1973. E vorba despre nişte ghizi de la Iaşi, care aduceau turişti străini şi pelerini români pe la mînăstiri. Lucru extrem de dubios, în ochii Securităţii. Dacă era vorba despre spioni? Păi da, că Occidentul era ocupat să spioneze mizeria din România! Dar trecem mai departe. Din alte note informative aflăm despre Calinic că „îndeamnă la educarea tinerilor şi recomandă cărţi particulare” (nota din 28 martie 1973) sau că „sus-numitul, deşi nu are antecedente, s-a dovedit a fi un fanatic religios şi în orice împrejurare se manifestă împotriva stărilor de lucruri actuale, rezolvate de statul nostru în legătură cu biserica”. Ce vedeţi rău în toate acestea? Acum – nimic. Însă în contextul statului ateu comunist, ăsta era un păcat capital. Treptat, treptat, laţul se strînge în jurul călugărului Calinic. În jurul său, urechi atente stau la pîndă, ca să noteze fiecare vorbă pe care o spune. Citim în nota informativă 106 din 20 iunie 1973, semnată „Venus”, că numitul Calinic Argatu Constantin discută cu Moraru Ioan, preot, şi foloseşte cuvîntul „siguranţă” pentru organele statului! Dar cea mai tare e nota pe care o reproducem în faximil.

O masă de pomină!

„Despre Calinic Argatu, care a venit de curînd de la mînăstirea Căldăruşani la mînăstirea Cernica, sursa dă următoarele informaţii: Pînă în prezent se menţine de a vorbi mult. Conducerea mînăstirii i-a dat cameră deasupra gangului ce iese din cetatea mînăstirii spre sud, lîngă camera părintelui Teodosie Filimon. În ziua de 19-I-1974, cu ocazia zilei de onomastică a părintelui Macarie Neacşu, el (Macarie N.N.) a dat o masă la sala de mese a mînăstirii pentru tot personalul, la care a contribuit cu vin, ţuică şi peşte. Părintele stareţ, după terminarea mesei, l-a felicitat şi l-a sărutat. Printre altele, un călugăr din cei de la masă l-a întrebat pe pr. Calinic Argatu dacă în balta mînăstirii Căldăruşani mai sînt raci. El a răspuns că nu prea mai sînt raci în baltă, dar sînt draci pe uscat! Atunci, unul din călugări i-a răspuns că ar fi... dar puţini! El atunci a răspuns că sînt puţini, dar mari! Poate ar fi făcut aluzie la stareţul de la Căldăruşani. Nicoreanu”. Puţin, dar mari, aşadar! Dracii călugărului Calinic erau de toate felurile – şi mici, înconjurîndu-l cu prefăcătorie, ca să tragă cu urechea, ca să-i interpreteze spusele. Dar şi mari, maiori şi colonei, care înregistrau notele informative, apoi îl chemau la interogatorii cu lumină în ochi şi cu bătaie. Că aşa era în raiul comunist, numit Republica Socialistă România! Acesta era contextul, pe care îl ignoră cu uşurinţă cei de azi. Ce-ar mai fi de spus? Că sub presiunea Securităţii, călugărul Calinic a fost, într-adevăr, recrutat. Adică a fost chemat la Securitate, în subsol la Rahova, şi a fost anchetat. Discuţiile au fost transcrise de securişti. Nici una dintre ele nu e scrisă de Calinic, nici una nu e semnată. I s-a dat numele de cod „Zamfir”, în bătaie de joc, pentru că-i plăcea muzica naistului Gheorghe Zamfir. Dar „colaborarea” a încetat după cîteva luni, pentru că „sursa” nu a oferit informaţii valoroase. Acesta e, din cîte ştim noi, dosarul de la CNSAS al „informatorului” Calinic, pe baza căruia i s-a dat verdict de colaborator. Dacă altcineva ştie mai mult, dacă există un om căruia Calinic i-a făcut rău, să vină să spună! Noi îi vom publica declaraţia... Între timp, dracii călugărului Calinic, pe numele lor maior David Vasile, maior Radu Iliescu, colonel Toader Dumitru, sînt bine-mersi, mănîncă pensia statului democratic România şi nu sînt puşi să se ruşineze cu ce-au făcut (de nu cumva or fi ajuns, între timp, în faţa Judecătorului Suprem). Pentru a face cunoscute numele şi faptele lor am scris, de fapt, aceste rînduri...

Lumea sfărîmată (II)

2008-08-23T02:44:00.000-07:00

A doua parte din discursul ţinut de Aleksandr Soljeniţîn la Harvard, în 1978, se referă la libertatea fără limite pe care şi-au luat-o mass media, în virtutea sloganului „Toată lumea are dreptul să ştie tot“. La fel de incomode sînt opiniile marelui disident despre modelul democratic occidental, prea „terestru“, incapabil să dea mari bărbaţi de stat. Şi, chiar dacă nu sîntem de acord cu multe din ideile sale, trebuie să-i dăm dreptat lui Soljeniţîn măcar într-un punct: dacă în Est viaţa interioară a oamenilor e călcată în picioare de monopolul Partidului unic, în Vest ea tace, în faţa bîlciului Comerţului... Ca şi ieri, notele şi subtitlurile din material ne aparţin.

Media confecţionează un „spirit al vremii“

Desigur, presa se bucură şi ea de cea mai mare libertate. Dar ce folos? Ce responsabilitate se exercită asupra jurnalistului sau jurnalului, la întîlnirea cu cititorii săi, ori cu istoria? În cazul în care aceştia au fost înşelaţi prin divulgarea unor informaţii sau concluzii false, ori chiar au contribuit la erori ce s-au comis la cel mai înalt nivel de Stat, există un singur caz de jurnal sau jurnalist care să-şi fi exprimat public regretul? Nu, bineînţeles că nu, asta ar afecta vînzările. Din asemenea erori, care pot provoca tot ce e mai rău pentru o naţie, jurnalistul „se scoate“, scapă întotdeauna. Avînd în vedere că este nevoie de o imediată şi credibilă informare, el se vede nevoit să recurgă la zvonuri, conjuncturi, ipoteze, pentru a umple golurile, şi nimic din toate astea nu e dat la o parte; însă minciunile astea se instalează în memoria cititorului. Cîte judecăţi pripite, fără discernămînt, superficiale şi înşelătoare sînt astfel emise zilnic, revărsînd tulburare asupra cititorului şi lăsîndu-l pradă ei? Presa poate juca rolul de opinie publică sau de a amăgi. Aşa se face că vedem terorişti zugrăviţi cu trăsăturile unor eroi, secrete de stat ce ating securitatea naţională divulgate în piaţa publică sau amestecul fără pic de ruşine în viaţa intimă a persoanelor cunoscute, în virtutea sloganului „Toată lumea are dreptul să ştie tot“. Numai că este un slogan ipocrit, al unei societăţi ipocrite. De o mult mai mare valoare este confiscarea acestui drept, dreptul oamenilor de a nu şti, de a nu vedea sufletul lor dumnezeiesc sufocat de bîrfe, prostii şi vorbe în vînt. O persoană care duce o viaţă plină de trudă şi sens nu are deloc nevoie de acest şuvoi apăsător şi neîntrerupt de informaţii [...]

Alt lucru care nu va scăpa observatorului sosit din Estul totalitar, cu presa sa riguros univocă: descoperirea unui curent general de idei privilegiate în sînul presei occidentale în ansamblu, un fel de spirit al vremii, după criterii de judecată recunoscute de toţi, de interese comune, suma acestora dînd sentimentul nu al unei competiţii, ci al unei uniformităţi. Există poate o libertate nelimitată a presei, dar cu certitudine nu şi una pentru cititor. Ziarele nu fac decît să transmită cu putere şi emfază toate aceste opinii care nu contrazic curentul de opinie dominant. Fără să aibă nevoie de cenzură, curentele de gîndire, de idei la modă sînt separate cu grijă de cele care nu le cîntă în strună, iar acestea din urmă, fără a fi propriu-zis interzise, nu au decît puţine şanse să pătrundă printre celelalte reviste literare şi periodice, ori chiar să fie transmise în învăţămîntul superior. Studenţii voştri sînt liberi în sensul legal al termenului, dar sînt prizonierii idolilor purtaţi goi de entuziasmul modei. Fără să fie vorba, ca în Est, de o violenţă făţişă, această selecţie operată de modă, această nevoie de a te conforma modelelor standardizate împiedică pe gînditorii cei mai originali să-şi aducă contribuţia lor la viaţa publică şi provoacă apariţia unui primejdios spirit gregar, care se opune unei creşteri în adevăratul sens al cuvîntului. În S.U.A. mi s-a întîmplat să primesc scrisori din partea unor persoane de o eminentă inteligenţă... poate un profesor de la un mic colegiu uitat, care ar fi putut contribui mult la renaşterea şi mîntuirea ţării sale, dar ţara nu avea cum să-l audă, pentru că mediei nici nu-i trecea prin cap să-i dea cuvîntul. Iată ce dă naştere unor puternice prejudecăţi de masă, unei orbiri care, în epoca noastră, este în mod special primejdioasă [...]

Notă: Chiar aşa! Uitaţi-vă cum televiziunile româneşti rulează aceleaşi figuri de comantatori politici şi analişti, în timp ce profesori universitari, artişti, scriitori şi alţi intelectuali nu sînt băgaţi niciodată în seamă...

Eroarea materialistă a gîndirii moderne

Toată lumea acceptă că Vestul este cel care arată lumii calea către reuşita dezvoltării economice, chiar dacă în aceşti ultimi ani a putut fi serios zdruncinat de o inflaţie haotică. Cu toate astea, o mulţime de oameni din Vest nu sînt satisfăcuţi de societatea în care trăiesc. O desconsideră sau o acuză că nu se situează la nivelul de maturitate cerut de umanitate. Şi mulţi se simt îndemnaţi să alunece spre socialism, ceea ce reprezintă o tentaţie falsă şi periculoasă. Nădăjduiesc că nimeni dintre cei prezenţi aici nu mă va suspecta că doresc să fac critica sistemului occidental în ideea de a sugera socialismul ca alternativă. Nici gînd! Dat fiind că am cunoscut o ţară unde socialismul a fost pus în lucrare, nu mă voi pronunţa cîtuşi de puţin pentru o asemenea alternativă [...]. Dar de aş fi întrebat invers, dacă aş putea propune Vestul, în stadiul său actual, ca model pentru ţara mea, aş da cu toată onestitatea un răspuns negativ. Nu, nu voi lua societatea voastră drept model de transformare pentru ţara mea. Bineînţeles, o societate nu poate să rămînă în abisurile anarhiei, cum este cazul ţării mele. Dar este la fel de înjositor pentru o societate să se complacă într-o stare fadă, lipsită de suflet, cum este cazul vostru. După ce a suferit vreme de decenii din pricina violenţei şi agresiunii, sufletul omenesc aspiră la lucruri mai înalte, mai arzătoare, mai pure decît cele oferite astăzi de stereotipiile unei societăţi masificate, modelate prin revoltătoarea invazie a publicităţii comerciale, prin abrutizarea venită prin intermediul televizorului şi printr-o muzică intolerabilă.

Toate acestea reprezintă un lucru sensibil pentru numeroşi observatori din orice colţ al planetei. Modul de viaţă occidental reprezintă din ce în ce mai puţin un model de urmat. Sînt simptome relevante prin care istoria lansează avertismente înspre o societate ameninţată ori aflată în pericol. Astfel de avertismente sînt, în cazul de faţă, declinul artelor sau absenţa unor bărbaţi de stat. Şi se întîmplă uneori ca semnele să fie în mod particular concrete şi explicite. Centrul democraţiei şi culturii voastre a fost lipsit de curent vreme de cîteva ore [în ziua de 13 iulie 1977, o pană de curent a afectat nouă milioane de oameni în New York, rămaşi în întuneric pentru 25 de ore – n. tr. ], şi iată că brusc o mulţime de cetăţeni americani s-au dedat la jafuri şi scandal. Ceea ce înseamnă că tencuiala mai trebuie finisată şi că sistemul social e instabil şi chiar slab într-un anume punct. Dar lupta pentru planeta noastră, o luptă fizică şi spirituală, o luptă de proporţii cosmice, nu se află undeva într-un viitor îndepărtat, ea deja a început. Forţele Răului au început ofensiva lor decisivă. Deja simţiţi presiunea pe care o exercită şi, cu toate astea, ecranele şi scrierile voastre sînt pline de zîmbete la comandă şi pahare ridicate. De ce această bucurie? Cum oare de a putut Vestul să alunece din mersul său triumfal în debilitatea lui de azi? A cunoscut cumva în evoluţia sa momente fără întoarcere care să-i fi fost fatale, a rătăcit drumul? Nu pare a fi cazul. Vestul a continuat să avanseze cu paşi fermi, adecvaţi intenţiilor proclamate pentru societate, braţ la braţ cu un progres tehnologic uluitor. Şi absolut dintr-o dată s-a pomenit în starea de slăbiciune de azi. Asta înseamnă că eroarea trebuie să se afle la rădăcină, la fundamentul gîndirii moderne. Mă refer la viziunea asupra lumii care a prevalat în Occident, în epoca modernă. Mă refer la viziunea asupra lumii care a prevalat în Occident şi care s-a născut în Renaştere, şi ale cărei dezvoltări politice s-au manifestat începînd cu Secolul Luminilor. Ea a devenit baza doctrinei social-politice şi ar putea fi numită umanismul raţionalist sau autonomia umanistă; autonomia proclamată şi exercitată de om la întîlnirea cu toate forţele superioare lui. Putem vorbi, de asemenea, de antropocentrism: omul este văzut ca fiind centrul a tot şi a toate.

Din punct de vedere istoric, este posibil ca uşorul declin care s-a petrecut în Renaştere să fi fost inevitabil. Evul Mediu ajunsese la epuizare din pricina represiunii intolerabile asupra naturii carnale a omului, în favoarea naturii sale spirituale. Însă, îndepărtîndu-se de spirit, omul s-a înstăpînit de tot ceea ce este material. Cu exces şi fără nici o măsură. Gîndirea umanistă, care s-a proclamat drept călăuză a noastră, nu admitea existenţa unui rău intrinsec în om şi nu vedea altă îndatorire mai nobilă decît răspîndirea fericirii pe pămînt. Iată ce angaja civilizaţia occidentală modernă, nou născută, pe panta primejdioasă a adorării omului şi nevoilor materiale. Tot ceea ce se afla dincolo de bunăstarea fizică şi de acumularea bunurilor materiale, toate celelalte nevoi umane caracteristice unei naturi subtile şi superioare au fost zvîrlite în afara cîmpului interesului de stat şi a sistemului social, ca şi cum viaţa n-ar avea nicidecum un sens mai înalt. În acest fel s-au lăsat falii deschise, prin care s-a năpustit răul, iar halena lui putregăită suflă astăzi liberă. Mai multă libertate în sine nu reduce cîtuşi de puţin din problemele umane ale lumii, ba chiar adaugă unele noi (…)

Ne-am pus prea multe nădejdi în transformările politico-sociale, iar acum iese la iveală faptul că am dat la o parte tocmai ce aveam mai de preţ: viaţa noastră interioară. În Est ea e călcată în picioare de bîlciul Partidului unic, în Vest de bîlciul Comerţului. Ceea ce e înfricoşător nu este nici măcar realitatea unei lumi sfărîmate, ci faptul că părţile ei suferă de aceeaşi boală. Dacă omul, aşa cum o declară umanismul, ar fi fost născut numai pentru fericire, cu atît mai mult nu ar fi fost născut ca să moară. Însă, dedicat trupeşte morţii, sarcina lui pe acest pămînt este cu atît mai spirituală. Nu un urlet zilnic, nu căutarea celor mai bune mijloace de achiziţie, iar apoi cheltuiala veselă de bunuri materiale, ci împlinirea unei dure şi permanente îndatoriri, astfel încît drumul întregii noastre vieţi să devină experienţa unei înălţări spirituale: să părăsim această lume ca nişte creaturi mai înalte decît cum am intrat în ea.

Notă: Va putea sistemul democrato-capitalist să se reformeze, astfel încît fiinţa umană să revină la înălţarea spirituală? Sau asta e datoria fiecăruia dintre noi, pe care o putem împlini, profitînd de libertăţile aduse de prosperitate şi de democraţie? Cred în a doua variantă...

Lumea sfărîmată

2008-08-21T00:22:00.000-07:00

Zilele trecute, la moartea lui Aleksandr Soljeniţîn, presa din România a dat din colţ în colţ. Cum să-l prezinte pe marele scriitor şi disident? Vîrstnicii îl uitaseră, iar tinerii nici măcar n-auziseră de el... Aşa că au dat la tipar mai multe poze, pentru că Soljeniţîn arăta spectaculos în rubaşcă şi cu barbă de patriarh. Din păcate, nimeni n-a publicat măcar un text, un discurs al marelui dispărut, care să dea seamă despre ideile sale. Mă gîndesc că lucrul n-ar fi de prisos, nici măcar într-un ziar local. Iată, mai jos, fragmente din discursul lui Aleksandr Soljeniţîn, ţinut la 8 iunie 1978, la Universitatea Harvard, sub titlul „Lumea sfărîmată”. Subtitlurile şi notele ne aparţin. Cum textul este destul de mare, l-am împărţit în două...

Sincer, sunt foarte fericit că mă aflu aici, în mijlocul vostru, cu prilejul celei de-a 327-a aniversări de la înfiinţarea acestei atât de vechi şi de ilustre universităţi. Deviza Harvard-ului este VERITAS. Adevărul însă e foarte rar plăcut auzului; el este mai întotdeauna amar. Discursul meu de astăzi conţine o parte de adevăr. Vi-l aduc fiindu-vă prieten, nu adversar. Acum 3 ani am fost adus în S.U.A. să spun lucruri care au fost respinse, care au părut inacceptabile. Astăzi sunt numeroşi cei care le consimt...

Căderea „elitelor”

Pentru un observator din exterior, declinul curajului este, poate, caracteristica cea mai puternică a Apusului. Lumea occidentală şi-a pierdut curajul civic, atât în ansamblu, cât mai cu seamă în fiecare ţară, în fiecare guvern şi, desigur, în Organizaţia Naţiunilor Unite. Acest declin al curajului este sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare şi predominant în pătura intelectuală, de unde senzaţia că întreaga societate este lipsită de curaj. Politicienii şi intelectualii în mod deosebit manifestă această slăbiciune, această şovăială, în acţiunile lor, în discursuri şi mai ales în consideraţiile teoretice pe care le oferă cu solicitudine, tocmai pentru a demonstra că acest fel al lor de a acţiona, care fundamentează politica unui stat pe laşitate şi servilism, este unul pragmatic, raţional, legitim, situându-se chiar la o anume altitudine intelectuală şi chiar morală. Acest declin al curajului, care, pe ici pe colo, merge până la pierderea oricărei urme de bărbăţie, este subliniat cu o ironie aparte de cazurile politicienilor şi/sau intelectualilor cuprinşi de un acces subit de vitejie şi de intransingenţă, în faţa guvernelor slabe, a ţărilor slabe pe care nu le susţine nimeni sau ale mişcărilor condamnate de toţi şi incapabile de orice ripostă. În schimb, limbile li se usucă şi mâinile le înţepenesc atunci când se află în faţa guvernelor puternice, a forţelor amenin-ţătoare, în faţa agresorilor şi a Internaţionalei terorii. Mai este cazul să amintim că declinul curajului a fost întotdeauna socotit ca semnul premergător al sfârşitului?

Notă: Soljeniţîn spune aceste lucruri în plin Război Rece, indignat de lipsa de reacţie a Occidentului în faţa politicii inhumane a U.R.S.S., pe care o denunţase în “Arhipelagul Gulag”. Lucrul e valabil şi astăzi, în faţa agresiunii Noii Rusii îndreptată împotriva Georgiei.

O societate în depresie

Atunci când s-au format statele occidentale moderne, a fost stipulat ca principiu faptul că guvernele se află în slujba omului, a cărui viaţă este orientată spre libertate şi căutarea fericirii (lucruri evidenţiate de către americani în Declaraţia de Independenţă). Astăzi, în sfârşit, după atâtea decenii de progres social şi tehnic, s-a ajuns la îndeplinirea acestei aspiraţii: un Stat care să asigure bunăstarea generală. Fiecare cetăţean şi-a văzut libertatea atât de mult dorită, calitatea şi cantitatea bunurilor materiale ce-i stau la dispoziţie, pe care oricând poate să şi le procure, cel puţin teoretic, o fericire completă, dar o fericire în sensul unei sărăciri, dacă avem în vedere felul în care s-au scurs aceste decenii. În tot acest timp a fost neglijat un detaliu psihologic: dorinţa de a poseda mereu mai mult şi de a avea o viaţă şi mai bună, iar lupta permanentă pentru acestea a întipărit pe numeroşi obraji din Apus, trăsăturile adânci ale anxietăţii şi chiar ale depresiei, cu toate că e obişnuit fireşte, să se ascundă cu grijă astfel de sentimente. Această competiţie intensă şi activă sfârşeşte prin a acapara gândirea umană, nedeschizând deloc lumii calea spre libertatea unei creşteri spirituale. Independenţa individuală în faţa mai multor forme de presiune a fost garantată de stat, majoritatea oamenilor a beneficiat de bunăstare la un nivel pe care părinţii şi bunicii lor nu şi l-au putut imagina; a devenit posibilă creşterea tinerilor în conformitate cu aceste idealuri, de a-i pregăti şi chema la dezvoltarea fizică, la fericire, la divertisment, la posesia de bunuri materiale şi bani, la recreere, la o libertate practic nelimitată în alegerea plăcerilor. Pentru ce să renunţe la toate astea? În numele a ce să-şi rişte preţioasa existenţă pentru apărarea binelui comun, mai cu seamă când, în mod suspect, securitatea naţională ar trebui apărată undeva, într-o ţară îndepărtată?

Biologia însăşi ne învaţă că un nivel exagerat de confort nu este bun pentru organism. Astăzi confortul vieţii din societatea occidentală începe să-şi dea de-o parte masca vătămătoare. Societatea occidentală şi-a ales tipul de organizare cel mai potrivit scopurilor ei, o organizare pe care aş numi-o legalistă. Limitele drepturilor omului şi ale binelui sunt fixate în cadrul unui sistem de legi; aceste limite însă sunt foarte relative. Occidentalii au dobândit o impresionantă uşurinţă în a utiliza, interpreta şi manipula legea, în acelaşi timp în care legile tind să devină mult prea complicat de înţeles pentru o persoană de nivel mediu, fără sprijinul unui specialist. Orice conflict este rezolvat prin recurgerea la litera legii, cea care trebuie să-şi spună ultimul cuvânt. Dacă cineva se situează pe un punct de vedere legal, nimic nu i se poate opune; nimeni nu-i poate atrage atenţia că s-ar putea afla totuşi într-o situaţie ilegitimă. De neconceput să-i vorbeşti despre jenă, reţinere sau renunţarea la aceste drepturi; cât despre a-i cere vreo jertfă sau un gest dezinteresat, asta ar părea cu totul absurd. Nu vom auzi niciodată vorbindu-se despre o abţinere, o renunţare de bună voie. Fiecare luptă pentru a-şi extinde propriile drepturi până la limita extremă a cadrului legal.

Notă: criticînd hedonismul civilizaţiei occidentale, Soljeniţîn se înscrie în linia marilor gînditori tradiţionalişti, precum Rene Guenon… Rămîne ca şi noi, românii, să medităm dacă intrarea în zodia consumului, aceea cu cărucioare pline de la hypermarket, ne face mai fericiţi… Apropo de fericire – am citit într-un tabloid că patronul Cornel Penescu, cel mai bogat om din Argeş, şi-a cumpărat un telefon mobil de zece mii de euro. În ziar, Penescu avea o poză zîmbitoare. Sper să-l ţină euforia…

„Mediocritate spirituală”

Toată viaţa mea am trăit sub un regim comunist şi pot să vă spun că o societate fără o raportare legală obiectivă este ceva absolut îngrozitor. Însă o societate bazată doar pe litera legii, fără să meargă puţin mai departe, eşuează lipsindu-se de folosirea în propriul ei beneficiu a unui spectru mult mai larg de posibilităţi umane. Litera legii este prea rece şi prea formală pentru a avea o influenţă benefică asupra societăţii. Când întreaga viaţă, în ansamblul ei, este înţesată de relaţii în spiritul legii, se degajă o atmosferă de mediocritate spirituală care paralizează şi cele mai nobile elanuri ale omului. Şi va fi pur şi simplu imposibil să facem faţă provocărilor secolului nostru, înarmat ameninţător, doar cu armele unor structuri sociale legaliste. Astăzi societatea occidentală ne arată că împărăţeşte peste o inegalitate între libertatea de a îndeplini binele şi libertatea de a săvârşi răul. Un bărbat de Stat care vrea să facă un lucru efectiv constructiv pentru ţara sa trebuie să acţioneze cu o sumedenie de precauţii, chiar cu timiditate, am putea spune. Încă de la început se izbeşte frontal de mii de critici pripite şi iresponsabile. Se află expus constant directivelor Parlamentului European şi presei. Trebuie să-şi justifice pas cu pas deciziile, cât de bine sunt întemeiate şi lipsite de cea mai mică greşeală. Iar un om excepţional, de mare valoare, care are în cap proiecte neobişnuite şi neaşteptate, nu are nici o şansă să se impună. Încă de la început i se vor întinde mii de capcane. Rezultatul este acela că mediocritatea triumfă sub masca restricţiilor democratice. Este uşor să subminezi de oriunde puterea administrativă şi, de fapt, ea chiar s-a diminuat considerabil în toate ţările occidentale. Apărarea drepturilor individuale a căpătat asemenea proporţii, încât societatea ca atare se află acum complet lipsită de apărare împotriva oricărei iniţiative. În Apus este timpul de a apăra nu atât drepturile omului, cât mai cu seamă îndatoririle sale.

Pe de altă parte, s-a acordat un spaţiu nelimitat unei libertăţi distructive şi iresponsabile. Se adevereşte că societatea nu are decât infime mijloace de apărare în faţa prăpastiei decadenţei umane, bunăoară în ceea ce priveşte proasta folosire a libertăţii în materie de violenţă morală asupra copiilor, prin filme care abundă în pornografie, crime şi groază. Se consideră că toate acestea fac parte din ceea ce numim libertate şi că poate fi contrabalansată, teoretic, prin dreptul pe care aceşti copii îl au să nu se uite sau să respingă asemenea spectacole. Organizarea legalistă a vieţii şi-a dovedit astfel propria sa incapacitate de a se apăra împotriva eroziunii răului...

Evoluţia a fost treptată, însă pare să fi avut ca punct de plecare binevoitoarea concepţie umanistă conform căreia omul, stăpân al lumii, nu poartă în sine nici un fel de sămânţă a răului, şi tot ceea ce existenţa noastră ne oferă în materie de viciu este pur şi simplu rodul sistemelor sociale greşite, ce trebuie amendate şi corectate. Totuşi, este destul de straniu să vezi cum crima nu a dispărut în Occident, chiar dacă aici par a fi fost atinse cele mai bune condiţii de viaţă socială. Ba chiar crima este mai prezentă decât în societatea sovietică mizerabilă şi fără lege...

Notă: interesante ideile lui Soljeniţîn despre democraţie, văzută ca o dictatură a mediocrităţii. Într-adevăr, omul politic trebuie să flateze opinia publică şi să-i intre în graţii. Există însă reversul medaliei – politicienii se pot transforma mult mai greu în dictatori. Mîine, partea a doua – Soljeniţîn despre mass media. O critică necruţătoare....

Va urma

Mă bucur că vom rămîne 16 milioane!

2008-08-18T05:58:00.000-07:00

Citesc o carte apărută în 1929, la Casa Şcoalelor. Se cheamă "Buşido sau sufletul japonezului" şi e scrisă, la începutul secolului XX, de Inazo Nitobe, profesor la Colegiul Imperial din Tokio, o personalitate a vremii sale, filosof, istoric, reprezentant al Japoniei la Liga Naţiunilor. Dar nu despre politică e vorba în cărţulia de faţă ci despre... pedagogie. În nici 150 de pagini, Nitobe descrie, pe înţelesul europeanului, în ce fel se călesc copiii niponi, cum sînt învăţaţi să deosebească binele de rău şi ce rol joacă familia, şcoala şi religia în făurirea noilor personalităţi . Buşido, cum bine ştiţi, este codul principiilor morale pe care cavalerii erau obligaţi să le urmeze în Japonia feudală. Alcătuit din puţine maxime şi percepte, care circulau din gură în gură, Buşido a fost rezultatul înţelepciunii colective, încercată în ani de război şi moarte. Dar, mai presus de orice, codul samurailor a influenţat moral o naţiune. Ca să-l înţelegi, nu e nevoie de cuvinte mari. Iată esenţa:

1. Luptă-te cu onoare. Nu ataca pe unul mai slab decît tine. Nu refuza lupta cu un egal. În urma războaielor răsar virtuţile.
2. Respectă-i pe superiori. Aminteşte-ţi strămoşii. Iubeşte-ţi familia şi patria. Slujeşte Împăratul, legătura ta cu Dumnezeu.
3. A cunoaşte şi a acţiona sînt unul şi acelaşi lucru. Cultura nu e un scop în sine ci un mijloc pentru atingerea înţelepciunii şi transformarea lumii.
4. Fii corect în viaţă. Corectitudinea este puterea de a decide asupra unui fel de conduită în concordanţă cu raţiunea, fără a şovăi. Să mori cînd este drept să mori şi să loveşti cînd este drept să loveşti.
5. Fii curajos. Curajul constă în a făptui ceea ce este drept. Păstrează calmul minţii în toate împrejurările.
6. Fii generos şi milos cu cei slabi. Bunătatea este omul însuşi. Fii politicos cu cei egali. Învaţă de la cei superiori.
7. Acceptă că ai greşit. Acceptă pedeapsa. Cînd onoarea este pierdută, singura scăpare este moartea. Căci moartea spală infamia.

Nitobe continuă, înfăţişînd procesele pedagogice din Japonia. Aici, religia nu se predă în şcoală, în schimb Buşido impregnează totul, de la atitudinea şcolarului în faţa profesorului, pînă la curriculum. La început de secol XX, elevii niponi învăţau în primul rînd să practice onoarea - şcoala era o competiţie, nu o acumulare de cunoştiinţe. Frica era alungată prin exerciţii fizice şi prin meditaţie, binele şi răul aveau contururi clare, iar pedepsele şi recompensele nu se negociau. Cunoaşterea nu era instrumentală, diplomele nu se obţineau pentru a face bani. Cunoaşterea făurea caractere. Or, scrie Nitobe, măreţia unei naţiuni stă tocmai în acestea. După o sută de ani, în care Japonia a pierdut războaie, a fost lovită de bombe atomice şi a reuşit să revină între primele naţiuni, ideile de mai sus sînt mai actuale ca oricînd.

Dar noi, românii, cum mai stăm cu onoarea? E cert că n-avem un cod al cavalerismului autohton, şi, Doamne!, mare nevoie ar mai fi de el... Noi îi atacăm doar pe cei mai slabi, ca hienele care se hrănesc cu stîrvuri! Noi am pierdut orice respect pentru superiori, considerîndu-ne, fără ruşine, buricul lumii. Noi am lăsat în paragină mormintele părinţilor, iar despre Rege şi Dumnezeu, ce să mai vorbim! E bine ce ne convine, e rău ce convine celorlalţi. Ne băgăm picioarele în legi, morală, natură şi cultură. Vrem să acoperim planeta cu tablă, pe care să încingem grătarele, să cînte manelele, să chiuie ţigănia. Singura noastră ambiţie e să facem cît mai mulţi bani, pe care să-i etalăm, într-un vîrtej al aparenţelor - vile cu zeci de camere inutile, maşini poluante, haine cu etichetă şi descusute la căptuşeală. În şcolile noastre, elevii se trag de şiteruri cu profesorii, dacă nu cumva fac haz de ei, văzîndu-i necăjiţi şi marginalizaţi. La noi, hoţul neprins e negustor cinstit, iar cel prins are imunitate parlamentară. Pînă şi sportivii noştri, cei la care te-ai aştepta să mai găseşti o urmă de onoare, trag cocaină pe nas. Noi nu sîntem miloşi decît dacă pomana se transmite la televizor. Şi, mai presus de toate, nouă ne e groază de bătrîneţe. Acceptăm infamia, acceptăm siliconul, botoxul, liftingul... Iar cînd moartea vine, vom face orice să ne agăţăm de viaţă, vom bodogăni soarta, vom înjura de toţi sfinţii, vom spurca locul şi le vom face zile negre supravieţuitorilor. În aceste condiţii, mă bucur că, în 2050, românii vor rămîne doar 16 milioane.

Muzee vii, muzee moarte

2008-08-05T04:40:00.000-07:00

De cînd n-aţi mai fost la muzeu? Probabil din copilărie, cînd mergeaţi cu clasa! Şi ce să vedeţi? Aceleaşi vitrine prăfuite, aceleaşi planşe explicative, imposibil de citit? Cu mici excepţii, muzeele din România sînt moarte şi îngropate... Mare păcat!

Nu vreau să vă (mai) bat la cap cu ce-am văzut în Franţa, dar o comparaţie se impune – muzeele lor sînt vii, ale noastre sînt moarte. Ca să ne înţelegem, să definim termenii. Muzeu viu este acela care permite interacţiunea vizitatorilor cu conţinuturile culturale tezaurizate. Vizitatorii sînt încurajaţi să se oprească în faţa exponatelor, să zăbovească, să gîndească, să compare. Există locuri de odihnă. Poţi cumpăra copii ale obiectelor expuse, precum şi o întreagă literatură dedicată. Spaţiul dintre vizitator şi exponat a fost redus la minimum. În plus, explicaţiile sînt personalizate, pe diverse suporturi. Un muzeu viu găzduieşte expoziţii temporare, creează evenimente, se adresează diferenţiat categoriilor de public, editează publicaţii, participă la viaţa universitară. Muzeul viu plăteşte bine personalul, căruia îi pretinde, în schimb, să se perfecţioneze profesional şi să fie amabil. În fine, muzeul viu investeşte în exponate şi în spaţii de expunere.

În schimb, un muzeu mort este încremenit. La propriu – aici nu se schimbă nimic, cela mai multe dintre obiecte zac acoperite de praf, în depozite, fără să vadă vreodată luminile vitrinei. Muzeul mort n-are locuri de parcare şi nici nu-şi face publicitate. În muzeul mort, puţinii vizitatori sînt alergaţi fără milă de ghizi, n-au băncuţe şi nu pot cumpăra nimic care să le aducă aminte de vizită. Muzeul mort are cordoane groase de mătase roşie, peste care nu poţi păşi, şi stinge luminile după tine. La muzeul mort, personalul închide uşile cu o jumătate de oră înainte de program, nu poartă ecuson şi te priveşte ca pe un duşman. Cînd catadicseşte să-ţi dea explicaţii, ghidul o face dintr-o postură de insuportabilă superioritate. Muzeul mort n-are bani. Şi nici nu va avea niciodată...

Aşa stînd lucrurile, puteţi aprecia şi dumneavoastră starea muzeelor piteştene. În general, ele sînt în agonie – nici moarte de tot, dar nici nu pleznesc de sănătate. De aceea, e de admirat hotărîrea Consiliului judeţean de a investi într-un Planetariu performant. Aici va fi plin de copii, aici se vor ţine, cu siguranţă, ore de fizică şi de astronomie. Cu puţin efort, aici vom găsi enciclopedii, albume, manuale, cărţi despre cosmos, despre viaţa pe alte planete, despre alieni, dacă vreţi! Din start, investiţia se înscrie în conceptul de muzeu viu. În schimb, dezamăgeşte ideea unei secţii, intitulată pompos „Muzeul sportului argeşean”. Parcă văd nişte vitrine cu medalii şi cupe, flancate de panouri cu fotografii alb-negru, cu Dobrin. Exponate de vîrf – mănuşile lui Crinu Olteanu şi slipul Larisei Lăcustă... Pe cine naiba o să atragă aşa ceva? Pe mine, în nici un caz. Şi promit să trec pe acolo doar dacă directorul Cristocea va face jonglerii cu mingea, opt ore pe zi, mai ceva ca Mutu!

Doamna cu Licornul

2008-07-26T07:59:00.001-07:00

La muzeul Orsay

Cu van Gogu...

Arc de la Defense

La Defense

Mormîntul lui... Ricardo

La mormintul lui Sartre

În grădinile Luxembourg

Expoziţie pe zidurile Sorbonei

Muzeul Cluny

St. Chapelle

29. PEREŢII DE LUMINĂ DE LA ST. CHAPELLE. Vineri, 11 iulie. Din nou, program de voie. Plecăm de la „Citea” cu noaptea-n cap, cu gîndul să ajungem primii la St. Chapelle, ca să nu stăm la cozile imense de turişti, pe care le-am văzut răsucindu-se în jurul Ministerului Justiţiei. Ghinion! Pînă să ajungem noi în Ile de la Cite, sute de vizitatori aşteptau la intrarea în Biserică să treacă prin detectoarele de metal şi prin controlul corporal strict, măsuri de siguranţă împotriva oricăror atentate. Se apropie 14 iulie şi francezii nu lasă nimic nesupravegheat, mai ales că duminică, pe 13, ajung la Paris liderii UE dar şi preşedinţi şi prim-miniştri din Israel şi Statele Arabe, pentru summitul Mediteranei! Oricum, măsurile de securitate nu deranjează, agenţii sînt discreţi, care pe motociclete, care în dube, mă gîndesc că, în zona zero, lunetiştii şi-au luat deja locurile pe acoperişuri... Dar coada merge repede şi ajungem în curtea Ministerului, fost Palat Regal, de unde pătrundem în capela interioară. Sainte-Chapelle a fost ridicată în 1248 de Ludovic al IX-lea, cel Sfînt, ca să adăpostească relicvele cumpărate de la împăratul Constantinopolului, şi anume coroana de spini a lui Hristos şi bucăţi din Crucea Domnului. Cronicarii vremii consemnează că, pentru relicve, Ludovic cel Sfînt a plătit de trei ori mai scump decît l-a costat înălţarea St. Chapelle ! Odată intraţi, sîntem copleşiţi de emoţie – totul e pictat în culorile regale, cu Crinii Franţei, iar delicateţea coloanelor n-are pereche! La etaj, efectul e şi mai puternic – 15 ferestre cu vitralii se înalţă pînă la cupolă, înfăţişînd un caleidoscop de 1000 de scene religioase. Practic, biserica are pereţi de lumină... Din loc în loc, statuile celor 12 apostoli par poleite cu aur. Cine vorbea despre întunecatul Ev Mediu? Stăm locului şi nu ne mai săturăm de strălucire. Dar unde sînt relicvele? Au fost rupte, arse şi aruncate în Sena de comunarzi... Din Coroana lui Hristos au mai rămas trei spini, păziţi acum cu stricteţe. La fel s-a întîmplat cu rămăşiţele Regilor Franţei, de la Saint-Denis, dezhumate, profanate, azvîrlite în gropi comune de vajnicii republicani. Cînd vrea să-şi bată joc de un popor, Dracul îl îndeamnă la revoluţii!

30. CARTIERUL LATIN, DUPĂ 40 DE ANI. O luăm uşor spre Pont Neuf, care, în ciuda numelui, e cel mai vechi pod din Paris, inaugurat de Henric al IV-lea, în 1607. Trecem pe lîngă vestitul scuar „du Vert-Galant”, porecla iubăreţului Henric, de unde se deschide o perspectivă frumoasă către Luvru, şi-mi dau seama că aici a fost ars pe rug Marele Maestru al Templierilor, Jacques de Molay! Parcă văd scena... E 18 martie 1314. Piaţa din faţa Catedralei Notre Dame. Tribunalul, compus din trei cardinali apropiaţi lui Filip cel Frumos, rosteşte condamnarea la închisoare pe viaţă pentru templieri. Atunci, Marele Maestru se ridică în faţa mulţimii uluite şi îşi pledează, din nou, nevinovăţia – ordinul este sfînt, regula e dreaptă şi catolică. Templierii n-au comis nici greşelile, nici ereziile pe care le-au recunoascut unii dintre ei, sub tortură. E lovit peste gură şi condamnat la ardere pe rug, pentru că „stăruie în greşeală”. Regele şi Curtea privesc scena, de la Luvru. Rugul e aprins cu o încetineală calculată, astfel încît Marele Maestru şi Geoffroy de Charney, perceptorul de Normandia al Ordinului, care i se alăturase, să sufere cît mai mult. Dar smoala cu care fuseseră unşi condamnaţii i-a acoperit de flăcări. Atunci, Jacques de Molay a întins o mînă ca o gheară către rege şi, cu o voce înfricoşătoare, l-a chemat pe el, pe Papa Clement, pe miniştrii Nogaret şi Marigny în faţa judecăţii lui Dumnezeu. Şi asta nu mai tîrziu de şase luni... Mulţimea l-a blestemat pe rege, a rupt cordoanele de soldaţi şi s-a călcat în picioare să adune de pe eşafod cîteva oase arse, întrucît nimeni nu se îndoia de sfinţenia Marelui Maestru. Iar blestemul templier s-a împlinit, pînă la a şaptea generaţie. Cîteva săptămîni mai tîrziu, Papa Clement al V-lea murea în chinuri groaznice, Filip cel Frumos cădea de pe cal, la vînătoare, şi îşi dădea sufletul, Nogaret a fost găsit fără viaţă, lîngă o lumînare din care se ridica un miros ucigător, iar Marigny sfîrşea spînzurat. Se mai spune că, cinci sute de ani mai tîrziu, cînd Ludovic al XVI-lea îşi pierdea capul în Piaţa Ghilotinei, o voce din mulţime a strigat: „Jacques de Molay, acum eşti răzbunat!”. Poveşti sumbre... Traversăm Pont Neuf, nu înainte să trag cu ochiul la un magazin de antichităţi. Mobilă, veselă, dar şi un ciudat joc de table, cu puluri mari cît un capac de borcan, de nu încap cinci pe-o linie – sînt aşezate cîte trei, cu două deasupra, într-o cutie pătrată. Tablele lui Henric al IV-lea ! Şi iată-ne ajunşi în Cartierul Latin. Ne învîrtim pe lîngă Sorbona, pe Boul’ Mich. Linişte, africani la costum, studenţi deloc... Aici, în urmă cu 40 de ani, se ridicau baricade. Din zelul revoluţionar n-a mai rămas nimic... Doar o expoziţie de fotografie, pe zidurile Sorbonei, cu momente din acel aprilie înfierbîntat. Studenţii de atunci au ieşit la pensie... iar liderii au ajuns parlamentari europeni, precum Cohn-Bendit, pe care l-am văzut, aseară, la TF1, cerîndu-i lui Sarkozy să boicoteze JO din China!

31. DOAMNA CU LICORNUL. Căutăm un loc aparte – Muzeul Evului Mediu, de la Cluny, o combinaţie interesantă de ruine galo-romane, încorporate într-o abaţie. Aflăm că numele muzeului provine de la Pierre, abatele de Cluny, din Burgundia, care a cumpărat ruinele la 1330, în momentul de înflorire al ordinului benedictin, o reţea de peste 1000 de mînăstiri, din toată Europa. Pe atunci, abatele de Cluny era mai puternic decît un rege, datorită zelului supuşilor dar şi imenselor sale posesiuni ... imobiliare. Clădirea în care se află azi muzeul a fost terminată pe la 1500 şi se desfăşoară, ca orice abaţie, în jurul unei curţi pavate, pe care o înconjoară cu arcade delicate. Intrăm în Muzeu, cu un ţel precis – să vedem celebra tapiserie „Doamna cu Licornul”, o scenă des întîlnită în imaginarul medival. Licornul este Inorogul, animal fantastic, cal alb ca laptele, cu un corn în frunte, simbol al purităţii şi forţei, dar şi al dragostei caste. Blazonul cavalerilor. Cavalerii Evului Mediu, care practicau iubirea castă, îşi dăruiau inima unei doamne, de obicei căsătorită, pe care o venerau, fără să o atingă niciodată! De aici, o întreagă lirică galantă, cîntece („Phoenix” are, pe „Cantofabule”, un fragment dintr-o astfel de baladă medievală...) şi dansuri. Dar şi o mare sminteală, o mare tensiune sexuală, pe care şi-o descărcau în turniruri şi războaie! În fine... Pînă să ajungem la tapiserie, străbatem săli ce conţin alte minuni – vedem obiecte de cult, sculpturi migăloase în os, vitralii şi sculpturi, iconostase, reprezentări grafice ale Celor Şapte Arte (de exemplu Aritmetica, figurată ca o mare doamnă, care-i învaţă pe nişte seniori ce-i sorb cuvintele cum se numără banii şi cum se dă, probabil, un împrumut!). În fine, descoperim şi locul mult-căutat. Surpriză! Nu e o tapiserie ci... şase, de mărimi colosale, scînteind de frumuseţe! Locul e iluminat difuz, iar temperatura nu se ridică mai sus de 18 grade, pentru conservarea materialului. Excepţional! N-ai zice că au o jumătate de secol! Cinci dintre tapiserii ilustrează cele cinci simţuri, a şasea, mai misterioasă, e dedicată liberului arbitru. Doamna noastră e flancată, în fiecare, de un leu şi de un licorn, purtînd steagurile familiei comanditarului. În fiecare tapiserie, doamna face altceva, ilustrînd simţul respectiv – priveşte într-o oglindă, ascultă o orgă, miroase un parfum, gustă poame, pipăie cornul inorogului. În cea de-a şasea, alege nişte bijuterii dintr-o casetă. Libera alegere... al şaselea simţ. Dincolo de scolastica medievală, suita asta e vie! Copacii sînt plini de păsări şi de maimuţe, leul şi inorogul au nişte figuri de tot hazul, doamna e graţioasă şi blondă! Leul roşu, Inorogul alb, Sulful şi Mercurul, înconjurînd Femeia, Piatra Filosofală? Hai că i-am dat şi eu o explicaţie alchimică... Mă uită Dumnezeu pe o băncuţă, căscînd gura la tapiserii.

32. PE URMELE LUI CIORAN, ÎN GRĂDINILE LUXEMBURG. Din nou pe străzi, dînd roată Sorbonei. Mă aşez pe treptele de la Panteon, alături de zeci de turişti, încercînd să găsesc plăcuţa cu numele lui Dimitrie Cantemir, singurul savant din istoria noastră, prezent pe zidul bătrînei universităţi. N-am nici o şansă – o jumătate din clădire e sub plasele restauratorilor. R. îmi povesteşte despre marii oameni ai Franţei, care au fost înmormîntaţi la Panteon, pe cheltuiala „patriei recunoscătoare”. Mă gîndesc că România îşi păstrează recunoştiinţa pentru manelişti. Dezamăgiţi, plecăm către grădinile Luxemburg, unde se plimba Cioran, gustînd din deliciile anonimatului. Un bătrînel cu bască şi pardesiu, ca atîţia alţii. E frumos în grădinile astea, nimeni nu-ţi zice să nu calci pe iarbă, iar scaunele nu sînt turnate în ciment – le poţi muta unde vrei, le poţi aranja cum vrei. Lumea profită, unii citesc, alţii dorm sau discută, copiii lansează bărcuţe în bazinul central, spre spaima raţelor. Flori, sculpturi moderne şi clasice, Palatul Senatului, în spate. Trecem pe lîngă statuia Sfintei Genevieve – ocrotitoarea Parisului, cea care, pe la 450, cînd cetatea era atacată de huni, s-a rugat atît de fierbinte, încît cerul s-a aprins de o lumină mare. Nici moaştele ei nu se mai păstrează, pierdute pe la Revoluţie...

33. MONTPARNASSE. Stăm ce stăm prin grădini, dar omul mai şi pleacă – mai ales că avem semne de ploaie. Trei minute plouă, o jumătate de oră e soare. Hotărîm să nu mai privim în sus şi o tăiem spre Observator, la fîntîna celor Patru Continente. Sigur, ele sînt cinci, dar sculptorul, Jean Baptiste Carpeaux, a figurat doar patru, din considerente de simetrie. Mergea pe la 1830... Facem poze şi iată-ne ieşiţi în marele bulevard Montparnasse, o zonă altădată boemă, care şi-a mai păstrat, cum spun parizienii, din caracterul select. Din vorbă în vorbă, ne trezim în faţa cafenelei La Rotonde, unde veneau Lenin şi Troţki, înainte de Primul război mondial, să pună ţara (sovietelor...) la cale. Tentaţia e prea mare – stăm şi noi, cafeaua e bună, dar eu o îndoi cu coca cola, sub privirile scandalizate ale chelnerului.

34. LA MORMÎNTUL LUI SARTRE. Intrăm în cimitirul Montparnasse. E mult mai mic decît Pere Lachaise, dar bine îngrijit, liniştit, răcoros. Caut mormîntul lui Sartre şi al Simonei de Beauvoir, pe care-l găsesc aproape. O placă simplă de marmură albă, bucăţele de hîrtie cu mesaje, deasupra cărora sînt puse pietricele. Citesc unul: „M-ai învăţat că infernul sînt ceilalţi. Mulţumesc, maestre! Robert”. Pe aleea de Vest, o placă simplă anunţă “Tristan Tzara. Poet”. Iar ceva mai încolo dăm peste mormîntul lui Baudelaire, în cavoul detestatului său tată vitreg. Iată şi placa funerară a fotografului Man Ray… cea a lui Beckett. Dar găsim şi morminte… exotice. Deasupra unuia tronează o pisică mare cît un stat de om, din ceramică viu colorată, aşa cum ar închipui-o un copil. Citim inscripţia funerară: „Pentru marele nostru prieten Ricardo, mort prea devreme, tînăr, frumos şi iubit. 10 iun. 52 – 21 sept. 89”. Cine o fi fost Ricardo? În nici un caz o pisică. Poate un motan... Brusc, reveria ne e întreruptă de fluierături stridente, de parcă ne-am fi întors pe o stradă în România. Ne lămurim urgent – sînt paznicii din Montparnasse, e şase fără un sfert, se pregătesc să închidă cimitirul şi nu vor să lase pe nimeni înăuntru. Pe nimeni în viaţă!

35. LA DEFENSE. S-a făcut seară, însă nu ne oprim şi sărim în metrou, pentru o excursie în noul cartier La Defense. Nou – vorba vine, lucrările începînd în 1958, mai degrabă ultramodern. La Defense este un imens centru de afaceri, în care fac naveta, zilnic, 30 de mii de oameni. Traversarea Parisului durează cam 25 de minute şi iată-ne ieşiţi pe esplanadă. Nici nu ştim unde să ne uităm mai întîi. În faţă, spre veste, se înalţă Marele Arc, ale cărui „sparge-vînt” par nişte pînze de corabie, prinse în ancore de oţel. Proiectul enormului cub, în care ar încăpea catedrala Notre Dame, îi aparţine arhitectului danez Otto von Spreckelsen, şi a fost pus în operă pe vremea preşedintelui Mitterrand. Pe trepte, sute de oameni mănîncă, beau, citesc, se odihnesc. Toţi or fi turişti? La dreapta, ca un hiperboloid, e Palatul Defense, cea mai veche dintre impozantele clădiri. Lîngă el, turnul Fiat – una dintre cele mai înalte clădiri din Europa. Şi, ca să pună capac, un deget metalic, înalt de zeci de metri, ne face semn că totul e OK! Pe ăsta zău dacă ştiu cine l-a proiectat...

36. MUZEUL ORSAY. Sîmbătă, 12 iulie. Sîntem nostalgici, pentru că se apropie plecarea. Totuşi, mai avem timp să ne plimbăm pe cheiul Senei, să-i sorbim mirosul, să ne bucurăm de soarele călduţ al Parisului. Hotărîm să mergem la Muzeul D’ Orsay, o veche gară scăpată de demolare şi recondiţionată, ca să primească înghesuita colecţie de pictură impresionistă de la „Jeu de Paume”. Zis şi făcut... Muzeul arată uluitor, faţada oglindindu-se în Sena atrage privirile ca un magnet. În faţă, pe chei, trei statui uriaşe de bronz – un cal în galop, un pui de elefant, înconjurat de vînători, şi un rinocer gri-verzui, de botul căruia mă apuc cu nădejde şi fac tracţiuni! Sîntem documentaţi asupra modului de vizitare – întîi urcăm la etajul cinci, pentru impresionişti, apoi coborîm la celelalte colecţii. Ar fi o impietate să descriu cele văzute – găsiţi reproduceri ale lucrărilor lui Degas, Monet, van Gogh, Renoir sau Toulouse Lautrec în toate istoriile artei. Voi spune doar că van Gogh e hipnotic, ceva din nebunia lui transmiţîndu-se şi privitorului, iar Degas are o sculptură absolut emoţionantă (Petite Danseuse de quatorze ans)... Mi-au mai plăcut peisajele lui Pissaro şi ale lui Rouseeau-Vameşul... Sculpturile lui Rodin... Şi o clasă de prichidei, aduşi de doamna învăţătoare să se obişnuiască de mici cu frumosul. Spre deosebire de muzeele moarte de la noi, aici, copiii aveau voie să stea pe jos, să privească, să pună întrebări, fără teama de ridicol. Încîntaţi, am coborît la parter, unde, pe peronul fostei gări, oamenii se odihneau, citeau, ascultau la cască explicaţiile or, pur şi simplu, se simţeau bine în compania Artei. Şi am mai zăbovit, fiindcă marele orologiu, de deasupra intrării, şi-a oprit bătaia, ascultîndu-ne ruga: „Clipă, mai stai, eşti atît de frumoasă!”.

Sfîrşit (provizoriu...)

Vindecări miraculoase la Chartres

2008-07-24T21:51:00.000-07:00

Place des Vosges

Chartres

Chartres

Grădina Dianei

Biblioteca Regilor Franţei

Fontainebleau

24. BOUILLON DE CULTURE. Oare ce o mai fi nou la Paris, ce mode intelectuale s-or mai fi lansat, ce cărţi mai sînt în vogă? – m-am întrebat înainte de plecare. Ba, mai mult, am recitit jurnalul lui Eugen Simion, ca să regăsesc „aerul timpului”, anii ’70, revolta studenţească de la Sorbona, existenţialismul, pe Sartre şi pe Raymond Aron. Acum, ajuns în Oraşul Lumină, realizez că totul s-a schimbat. Marii mei autori au dispărut, Franţa are o altă garnitură de gînditori (de exemplu, prestigioasa Foreign Policy cuprinde, în lista celor mai cunoscuţi 100 de intelectuali ai lumii, nume precum Jacques Attali, economist, Thérèse Delpech, specialistă în ştiinţe politice, Esther Duflo, profesor de economie la MIT şi Alain Finkielkraut, eseist), noul roman francez, critica lui Roland Barthes şi structuralismul şi-au dat obştescul sfîrşit. A rămas, totuşi, un bogat mediu de cultură, o supă hrănitoare pentru seminţele oricăror idei. Ziarele au pagini consistente dedicate cărţilor, filmelor, spectacolelor, dezbaterilor de idei, televiziunea nu tîmpeşte ca pe la noi (în matinalul de pe France2, un spaţiu generos e dedicat muzeelor şi expoziţiilor, ca să nu mai vorbesc de canalele specializate, precum Arte sau Mezzo), şcoala a rămas şcoală. Chiar dacă intelectualul-vedetă a dispărut de pe micile ecrane, alungat de noii idoli ai sportului şi ai modei, francezii n-au uitat de respectul datorat omului cult, care îşi spune opiniile (de obicei critice) în spaţiul public. Pentru că, în definitiv, acesta este intelectualul – un om care foloseşte în spaţiul public instrumente de analiză specifice disciplinelor umaniste (concepte, tehnici interpretative, modele)...

25. PEŞTIŞORUL AURIU DE LA FONTAINEBLEAU. Joi, 10 iulie. Din nou ne odihnim picioarele, pentru că urmează călătoria la castelul de la Fontainebleau şi la Chartres! Plecăm dis-de-dimineaţă, autocarul toarce cuminte, străbătînd uriaşa pădure din SE-ul Parisului, loc populat de patru mii de ani, de la druizii care se adunau în jurul misterioaselor pietre ivite în luminişuri, pînă la francezii de astăzi. E una din acele zone binecuvîntate, în subsolul cărora curenţii telurici se împletesc, copacii cresc înalţi de 40 de metri iar lumina are ceva aparte, atrăgîndu-i pe pictori. Despre cerul acestor locuri, de un albastru nefiresc, fizicienii spun că are „temperatura de culoare” mult mai ridicată decît normalul... Aici se află şi celebrul sat Barbizon, unde, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, un tînăr pe nume Nicolae Grigorescu a stat luni bune la hanul Ganne, de pe Uliţa Mare, în căutarea unui stil propriu. Nu-i de mirare că, în pădurea Fontainebleau, regele Francisc I (Nu l-aţi uitat, nu? Călătorul, uşuraticul, iniţiatul prieten al lui da Vinci...) pune să i se clădească un palat de bătrîneţe. Aici, meşterii italieni Rosso din Florenţa şi Le Primatice din Bologna, dădură întreaga măsură a artei lor, mutînd Renaşterea peste Alpi. Fenomenul e explicat magistral de istoricul Jules Michelet, în „Istoria Franţei”: „Descoperirea Italiei le luase minţile la ai noştri; nu erau într-atît de puternici încît să reziste farmecului (...) cu excepţia provensalilor, pe care negoţul şi războiul îi adusese deseori pe-acolo, francezii nu bănuiau existenţa pămîntului şi poporului acestuia, a acestei ţări a frumuseţii, în care atîtea veacuri de artă, adăugîndu-se unei preafericite naturi, păreau a fi înfăptuit paradisul pe pămînt. Contrastul cu barbaria nordului era atît de puternic, încît cuceritorii erau uluiţi, aproape intimidaţi de noutatea celor înconjurătoare. Dinaintea pînzelor, a bisericilor de marmură, a viilor atît de fermecător împodobite cu statui, dinaintea statuilor vii, fetele acelea frumoase, încununate cu flori, care veneau cu ramuri de palmier în mînă să le dea cheile oraşelor, rămîneau muţi de uimire. Apoi bucuria li se revărsa într-o izbucnire zgomotoasă”. Ei, cam aşa ne-am simţit şi noi, turiştii din Estul sălbatic, după 500 de ani, plimbîndu-ne prin palatul Fontainebleau – muţi de uimire, în faţa splendorilor, fie că erau tapiserii, picturi sau mobilier. E imposibil să descrii în cuvinte cele văzute. Cîteva fotografii spun mai mult. Spre deosebire de Versailles, ajuns o uzină a turismului, Palatul Fontainebleau îşi păstrează nobleţea şi farmecul. Iar în Capela Trinităţii, un pianist japonez cînta Bach... Ieşim în grădini. Acelaşi stil francez, cu natura ordonată, flori de toate felurile şi fîntîni. În plus, cîteva bazine, pline cu crapi rotofei, dintre care unul auriu! Se vede că n-au trecut pe-aici mîncătorii noştri de lebede! Apoi înconjurăm castelul, prin Grădinile Dianei, cu fîntîni de bronz şi păuni albi pe pajişte.

26. CÎND REGII FRANŢEI VINDECAU... Chartres! Pentru mine, a fost încununarea călătoriei. Citisem mult despre catedrala de aici, ştiam că a fost ridicată pe un loc sacru, despre care însuşi Cezar scrisese, în De bello Gallico, că-i aduna pe druizi, la o dată precisă a anului, pentru judecăţi şi decizii. Cunoşteam că, din secolul VI, aici a existat un altar al Mariei, că alte trei biserici au fost cuprinse de foc, pînă cînd actuala catedrală să se înalţe, maiestuoasă, pe la 1260. Aflasem şi speculaţiile unor autori precum Louis Charpentier, care au analizat proporţiile catedralei, găsind că ascund informaţii matematice şi astronomice. Mi se transmiseseră tradiţii privind templierii care au descoperit Sf. Graal, în subteranele Templului lui Solomon, şi pe care l-au adus apoi la Chartres. Dar oricîte aş fi ştiut, ele nu au însemnat nimic în faţa emoţiei trăite sub bolţile gotice, unde ceea ce e greu se transmută iar orice linie îndeamnă la înălţare! Chartres nu e un loc în care să intri în genunchi ci cu capul sus. Miile de tone de piatră nu te apasă nici un moment. Dar simţi nevoia să te descalţi, să calci cu picioarele goale pe piatra milenară, lustruită deja de pelerini, să înaintezi spre labirintul din centrul naosului şi să-i urmezi calea, către Centru, ca într-un dans. Aici, bolnavii incurabili din toată Franţa veneau la solstiţii şi se tîrau pe piatra rece, sub şuvoaie de apă sfinţită, prin labirint, pînă în centru, unde-i aştepta Regele, rugîndu-se pentru ei, atingîndu-i apoi, vindecîndu-i prin puterea care îi fusese conferită de Sus. Există în acest sens sute de mărturii în cronicile vremii, dar omul modern nu mai poate să creadă, el a acoperit cu scaune traseul labirintului de la Chartres, a mutat Sfînta Masă din punctul de intersecţie a axelor catedralei, a deschis înăuntru magazine de suveniruri. Dar chiar şi aşa, bătrînul athanor tot mai funcţionează! Mă plimb cu paşi înceţi pe sub boltele înalte de 40 de metri, mă opresc din cînd în cînd, mă reculeg. Prin vitralii, lumina de după-amiază împrăştie bălţi de culoare pe pavaj. Cît de complicate sînt vitraliile, cît de sugestive – sculpturile din jurul altarului. Da, există scena în care doi templieri transportă chivotul, într-o ladă pe roţi, da, sfinţii Gheorghe şi Teodor, apărătorii Porţii Cavalerilor, îşi ţin picioarele în echer, da, vedem sirene care beau din Graal, îngeri cu orologii solare în mînă, însuşi Hristos binecuvîntează, ca un companion medieval! Dar astea sînt detalii, pe lîngă forţa imensă a catedralei, o pădure pietrificată, invitîndu-te să te plimbi pe sub arborii ei! M-am întrebat de multe ori dacă nu e vorbărie goală toată povestea despre stilul gotic, născut din neant (?), în plină maturitate, despre catedrală, ca instrument de transformare sufletească. Acum ştiu răspunsul – l-am simţit. În faţa statuii Notre Dame de Pilier, orice ateu este pregătit să renunţe la trufie şi să murmure: „Maică a Domnului, roagă-Te pentru mine, păcătosul, acum şi în clipa morţii mele, amin!”.

27. EXPLICAŢII (MAI MULT SAU MAI PUŢIN) INGINEREŞTI. Ce se întîmplă, totuşi, într-o catedrală, în afară de legitima emoţie a întîlnirii cu sublimul ? Există şi altceva, un fenomen pe care instrumentele noastre de măsură să-l evidenţieze, aşa cum voltmetrul măsoară tensiunea iar detectorul Roentgen – radioactivitatea? Ştiinţa modernă vorbeşte despre „cîmpuri bio-structurale”, despre influenţa nevăzutului asupra fiinţei omeneşti. În definitiv, nimeni nu se îndoieşte de existenţa cîmpurilor electro-magnetice, chiar dacă organele noastre de simţ nu le sesizează. Creează catedrala un cîmp, a cărui influenţă poate fi măsurată? Radiesteziştii, bio-energeticienii răspund afirmativ. Dar puţini sînt cei care acceptă ca obiectivă deviaţia pendulului sau a ansei, aşa cum ar accepta deviaţa acului voltmetrului. Cred şi eu – e un om implicat în măsurătoare – dacă e un şarlatan? Dar dacă omul e cel mai sensibil instrument? Întrebări fără răspuns... Rămîn impresiile. La Chartres, am simţit cum catedrala cîntă, cu o vibraţie sub-sonică, pietrele comprimate ale bolţii funcţionînd, în mintea mea, ca şi cristalele de cuarţ, din vechile doze de pick-up. Iar vibraţia asta te predispune la pietate, modestie şi meditaţie. Sub portal, frate, vei descoperi înţelepciunea – vorba celor vechi!

28. PLACE DES VOSGES. Dacă tot ne-am întors pe lumină de la Chartres, hotărîm să mai dăm o tură, cu piciorul, prin Paris. Şi ajungem în Place Royale, sau Place des Vosges, cum i se spune astăzi. Cu case mari, amplasate simetric în jurul unui spaţiu central deschis, cea mai veche piaţă din Paris este rodul sistematizării de secol XVI. Aici aveau loc turniruri cavalereşti, dar şi dueluri ticăloase, cu vărsare de sînge, aici cei bogaţi învăţau să folosească furculiţa şi cuţitul (că, pînă la 1500, carnea se rupea cu dinţii şi cu mîna iar ciorba se sorbea din lingură!). Astăzi, în centrul Pieţei, sînt locuri de joacă pentru copii, spaţii îngrădite, cu nisip alb şi pomişori, unde să se uşureze cîinii de companie, iar pe laturi, cîrciumioarele şi-au scos scaunele în stradă. N-am văzut în tot Parisul picior de cîine vagabond. Dar nici coadă de pisică... Toată lumea îşi duce cîinele în lesă, unii au botniţă, alţii – nu. Ah, am văzut, totuşi, un căţel liber – se numea „Boem”, era un pinscher pitic, cred, şi se tăvălea într-o baltă, pe la Arc de Carousel, jucîndu-se cu o minge de tenis. În rest... De aceea, oraşul e plin de păsări, în parcuri vezi căsuţe pentru raţe, porumbeii îţi ciugulesc din mînă.

Grădinile Regelui Soare

2008-07-23T23:03:00.000-07:00

Pe Champs Elysees

Vedere de pe podul Alexandru

Fîntîna lui Apollo

Galeria Oglinzilor

Grădinile Versailles-ului

Curtea miniştrilor

Versailles

18. TURIŞTI ŞI PELERINI. Miercuri, 9 iulie. Buletinul meteo anunţă furtuni în nord, la Atlantic, dar Parisul va scăpa neudat. Excelent, întrucît astăzi avem programată vizita la Versailles! Vom folosi, pentru prima dată, trenurile care leagă suburbiile de Oraşul Lumină, astfel încît sîntem supuşi unui adevărat instructaj – de unde să luăm bilete, cum să le folosim etc. Versailles-ul e un fel de comună, în vestul Parisului, la vreo 20 de km de centru, iar palatul de aici, mîndria Regelui-Soare, atrage anual milioane de turişti. Ridicat pe locul unei cabane de vînătoare, începînd cu 1668, complexul de la Versailles cuprinde cel mai mare palat din Europa, care poate găzdui simultan 20 de mii de oameni, precum şi vestitele grădini ale lui Andre Le Notre, arhitectul-peisagist. Proiectate în stil clasic, cu alei, dumbrăvi, garduri vii, bazine şi fîntîni, grădinile Versailles-ului adăpostesc şi ele un întreg popor de statui. Toate personajele antichităţii greco-romane sînt prezente la datorie – de la Apollo, efigia lui Ludovic al XIV-lea, pînă la Neptun, de la Hercule la Venus, başca nereide, sfincşi şi dragoni! Alăturări întîmplătoare, fastul monarhului absolut? Sau simboluri ale unei înţelepciuni pe care n-o mai înţelegem? Hrănit cu scrierile lui Guenon, înclin către cea de-a doua variantă... Nu mai sîntem pelerini, am decăzut, ne numim turişti. Ne punem în mişcare, metroul ne duce repede la punctul de intersecţie cu trenurile RER, gara e subterană, ajungem la ea pe un trotuar rulant lung de sute de metri. Urcăm, trenul e supra-etajat, sînt locuri libere destule. Între staţii, un muzicant cu acordeon ne aminteşte că sîntem la Paris, cu un potpuriu de şansonete. Totuşi, după faţă, cred că e metec de pe Dîmboviţa... „Ia bagă, frate, şi una de-a noastră!”, îi strig în româneşte, la care artistul răspunde prompt: „Nu pot, şefu’, că am targhet, trebuie să fac şi celălalt vagon!”, apoi îşi trage mai bine pianul pe piept şi iese, în aplauzele asistenţei, nu înainte de a colecta cîţiva euro, de ici, de colo.

19. CÎND FIZIOLOGIA REGALĂ ERA PUBLICĂ... Versailles. La început o cabană de vînătoare, a cărei faţadă joasă de cărămizi se mai vede, în centru, apoi o primă împrejmuire, o serie de aripi construite de Le Vau pe la 1660, la care Mansart adaugă două structuri imense, la nord şi sud, opt ani mai tîrziu. Intrăm în curtea miniştrilor şi apoi în curtea regală, unde trăgeau caleştile lui Ludovic al XIV-lea. Acum, locul e plin de turişti care întreabă, ascultă, fac poze şi, mai ales, caută toaleta. La umblătoarea doamnelor, coada e de vreo cîteva sute de persoane, la domni merge mult mai repede. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că ne-a permis să facem pipi din picioare şi intru în librăria muzeului. Albume, cărţi de istorie a Franţei, suveniruri. Cumpăr un Larousse de simboluri, îmi recuperez doamna şi începem turul palatului. E copleşitor, atît prin grandoare cît şi prin... aglomeraţie! Sînt turmentat, abia pot admira Capela Regelui Soare, cu etajul rezervat familiei regale şi parterul destinat curtenilor. Ciudată trebuie să mai fi fost slujba – conform protocolului, lumea stătea cu faţa la Rege şi cu spatele la altar! În Salonul războiului, te întîmpină imensele reliefuri cu stucaturi, create de Antoine Coysevox, cu Ludovic călărind victorios, cu prăzile de război şi duşmanii înfrînţi. La scară gigantică, fanfaronada se transformă în artă... Ajungem şi în Galeria Oglinzilor, unde e şi cea mai mare vînzoleală. Plasată pe latura de vest a palatului, ca un naos de biserică, Galeria măreşte şi prelungeşte la nesfîrşit lumina solară, împingînd înapoi tenebrele şi moartea. Marile ceremonii oficiale se ţineau aici, sub şirul de oglinzi care măsoară 70 de metri, sub candelabrele de cristal, printre statuile aurite. „Aici au pierdut ungurii Ardealul”, îmi şopteşte un drăcuşor la urechea stîngă, făcînd aluzie la tratatul de la sfîrşitul Primului Război Mondial, război pe care l-am pierdut pe teren şi l-am cîştigat la masa verde. Sîntem acum în Sfînta Sfintelor – Dormitorul Regal, unde Ludovic al XIV-lea a şi murit, la 77 de ani. Patul cu baldachin mi se pare mic – e sigur, cei din vechime erau mai scunzi (or noi am crescut fără măsură, din cauza alimentaţiei...) – şi e izolat cu un gărduleţ. Acolo, nici un curtean n-avea dreptul să calce. Oricum, fiziologia familiei regale era publică – naşterea, copulaţia, boala şi moartea, anotimpurile fiinţei regale nu puteau fi ascunse. Dacă Regele era legătura dintre Dumnezeu şi Oameni, dacă semnul său era Soarele, evident că tot universul se învîrtea în jurul lui. Scap un pic din aglomeraţie şi intru în cîteva săli, aproape pustii – e o expoziţie temporară de fotografie, semnată Karl Lagerfeld. Celebrul creator de haut-couture se dovedeşte un artist inspirat, selectînd 40 de fotografii în alb şi negru ale palatului şi grădinilor, pline de hieratism şi, da, tristeţe! „Versailles, în umbra Regelui Soare”.

20. UN PUNCT DE ENERGIE. Coborîm în grădini, pe axa Est-Vest, Calea Regelui. Panorama se întinde la nesfîrşit. De-o parte şi de alta sînt portocali, arbori ornamentali, copacii mari sînt tunşi, ca să nu stînjenească ochiul. E grădina franţuzească în deplină splendoare, un triumf al ordinii asupra naturii. După Fîntîna lui Apollo, Marele Canal străluceşte. Aici se întreceau gondole veneţiene... Pe nesimţite, am ajuns la Marele Trianon, un mic palat de marmură roz, unde Regele fugea de rigorile Curţii, ca să se odihnească în braţele amantei sale, Madame de Maintenon. Micul Trianon, refugiul Mariei Antoaneta, e închis şi în refacere. Ne întoarcem pe axa Nord-Sud, ca să vedem Fîntîna Dragonului. Ca şi în cazul catedralelor, cu garguii lor, constructorii Versailles-ului ştiau că din nord vine Răul, pericolul, frigul şi moartea, aşa că au pus de pază acolo un monstru înaripat. Caut punctul în care se intersectează cele două axe şi stau acolo îndelung. Apoi încep să mă rotesc. E ca şi cînd anotimpurile ar trece, repede, pe lîngă mine...

21. CEAPĂ ŞI USTUROI. E după-amiază, ne-am întors în Paris şi ne hotărîm să ne facem singuri programul. Pentru început, ne tentează o masă la o cîrciumioară pe malul Senei... R. vrea să guste neapărat o supă de ceapă, a auzit ea că e OK. Păi la 9 euro, cît e în meniu, ar face bine să fie! Vine supa, vine şi felul doi (midii cu cartofi prăjiţi, na!, acum mă dau eu în bărci de 16 euro!), ne apucăm să mîncăm... Supa, fierbinte, cu bucăţi de pîine prăjită şi brînză topită în ea, nu e rea. Dar nici foarte bună, după gustul meu. În schimb, midiile au gust de usturoi şi merg la fix cu cartofii şi cu un pahar de vin alb. E rîndul lui R. să strîmbe din nas la oceanicele mele delicii. Păi ce, trebuia să vin pînă aici ca să miros a usturoi? Nu era mai aproape Zahanaua lui Max? Sătui (mai mult sau mai puţin...), o luăm spre Cartierul Invalizilor, unde vrem să vedem Domul. Dacă Parisul ne-a obişnuit cu clădiri monumentale, aici vrea să se întreacă pe sine însuşi! E zona numeroaselor ambasade, unele găzduite de palate în stil Art Nouveau, o zonă foarte apreciată încă din interbelic. Numele îi vine de la un cămin-spital pentru veteranii răniţi şi fără locuinţă, ridicat de Ludovic al XIV-lea, pe la 1671. O aripă din Hotel des Invalides funcţionează încă în scopul iniţial, dar restul găzduieşte un frumos Muzeu al Armatei. Evident, în centru se înalţă domul, cu acoperişul său poleit cu 12 tone de aur, locul de veci al lui Napoleon Bonaparte. Trupul Împăratului (mai precis, cenuşa sa) a fost adus de pe insula Sf. Elena în 1840, la 19 ani de la moarte. Intrăm în Hotel prin Place des Invalides, trăgînd cu ochiul la tunurile de bronz, de secol XVII, care te urmăresc la tot pasul. E răcoare în Muzeul Armatei. Din oferta bogată (sînt prezentate artefacte din Epoca de Piatră pînă la Cel de-al Doilea Război Mondial, başca expoziţiile temporare – despre generalul de Gaulle, despre drapelul francez), alegem doar colecţia de arme şi armuri. Fascinante relicve ale unui timp al cavalerilor, în care îţi priveai în ochi adversarul, de care te despărţea o lamă de sabie, îi simţeai mirosul şi forţa. Nu ca acum, cînd îl priveşti prin luneta puştii sau pe ecranul unui computer... Sînt expuse armurile regilor Franţei, extrem de bine conservate, coborînd pînă în secolul al XIV-lea. Masive armuri pentru cai. Rapiere, spade-pistol, pumnale. Dar şi katane, iatagane, scuturi. O impresie de cruzime şi eleganţă.

22. UN MARE OM MIC. Domul este mausoleul militarilor faimoşi ai Franţei. Alături de Napoleon, aici se odihnesc mareşalul Vauban, cel care avea să revoluţioneze armele de asalt prin introducerea bateriilor cu ricoşeuri, mareşalul Foch, Joseph Bonaparte, fratele mai mare al Împăratului, rege al Spaniei. Atmosfera este impunătoare – coloane corintice susţin cupola aurită, iar accesul spre cripta lui Napoleon se face pe nişte scări, în spirală, din spatele altarului. Rămăşiţele Împăratului sînt închise în şase sicrie, ca păpuşile ruseşti, şi au fost aşezate în Dom pe la 1861, într-o ceremonie fastuoasă, prezidată de Napoleon al III-lea. Într-o firidă, sub sticlă, publicul poate vedea o manta şi un bicorn, pe care le-a purtat Împăratul în exil. Sînt simple, gri cu negru, însă emană ceva... Cîţiva ruşi se uită, hipnotizaţi la relicvele marelui duşman, scrîşnind din dinţi. Îi înţeleg... Coborîm în criptă. Aici, basoreliefuri diverse amintesc ce a făcut Napoleon pentru Franţa – a oprit haosul civil de după Revoluţie, a cucerit jumătate din Europa, a colonizat Egiptul, a dat ţării o administraţie puternică şi centralizată, a luptat cu corupţia, a reintrodus religia în biserici, a impulsionat artele, comerţul şi industria. Chiar aşa, ştiaţi că toate Camerele de comerţ şi industrie sînt o invenţie napoleoniană? Sigur că a lăsat şi milioane de victime pe cîmpurile de război... Totuşi, pentru cele înşirate mai sus, francezii îl cinstesc ca pe un mare om de stat. Personalitate controversată, Napoleon mai suscită încă pasiuni. Există în Franţa o asociaţie a „Prietenilor Împăratului”, formată din savanţi, istorici, industriaşi, jurnalişti, care colecţionează documente şi obiecte, participă la congrese internaţionale, recrează bătăliile napoleoniene şi îşi încheie corespondenţa cu invariabila formulă „Vive l’Empereur!”.

23. PE CHAMPS ELYSEES. Esplanada Invalizilor, către Podul Alexandru al III-lea, e plină de indivizi care au renunţat la pantofi şi calcă, hotărît, pe iarbă. Se poate, administraţia Parisului încurajează asta... de altfel, la cît de largi sînt bulevardele, cu parcuri şi scuaruri pe lateral, nici măcar nu simţi gazele de aşapament. Tinerii citesc, fac plajă, se joacă sau, pur si simplu, dorm cu capul în iarbă. Mă simt ciudat să merg desculţ prin centrul Parisului dar atingerea pămîntului îmi face bine, oboseala se scurge ca prin farmec. Am ajuns pe podul Alexandru, împodobit cu statui aurite, şi trecem spre Grand Palais, cînd o nuntă ne atrage atenţia. Însurăţeii au coborît dintr-o maşină decapotabilă şi se fotografiază pe pod. Nuntă, miercurea? Apoi bag de seamă că mireasa e cam... colorată. OK. La intersecţii motarzii stau să treacă, sub ochii vigilenţi ale agentelor de poliţie. La Paris, poliţiştii de la circulaţie poartă căşti de motociclist, nu caschete! Şi iată-ne pe Champs Elysees, Cîmpiile Elizee, un fel de paradis populat de umbrele celor virtuoşi, cum credeau grecii. Numai că, la Paris, umbrele astea au lăsat virtutea deoparte şi se zgîiesc la vitrine, pline de cosmetice, bijuterii şi haine, trag la hoteluri scumpe sau beau o bere, la terase. La cîţiva metri, în lateral, sînt parcuri, bănci, locuri de joacă pentru copii. Doi nordici, cu şepci cu coarne şi plete blonde, cîntă la chitară. O bonă de culoare ocroteşte trei puştani albi. Japoneze elegante şi hieratice se plimbă alături de ofiţeri americani. Tipi la costum, adolescenţi în blugi, arabi în caftane lungi... Parcă toate naţiile pămîntului şi-au dat întîlnire în buricul Parisului... oşeni cu pălării mici mai lipsesc! Ne plimbăm, „lingem vitrinele”, cum zic francezii. Peste un sfert de oră, Cîmpiile se termină – am ajuns la Arcul de Triumf. Nu rezistăm tentaţiei şi urcăm cîteva sute de trepte, pînă pe platforma superioară. Nu sînt decît vreo cincizeci de metri înălţime, însă panorama principalelor bulevarde e copleşitoare. Douăsprezece raze pleacă din Piaţa Charles de Gaulle, spre tot atîtea colţuri ale oraşului şi Franţei. Pe clădirile baronului Haussmann, parizienii cu dare de mînă şi-au creat adevărate grădini, pline de verdeaţă şi flori. Champs Elysees are 10 benzi de circulaţie iar, la vest, La Defense străluceşte în amurg, cu clădirile sale de oţel şi sticlă. Măreţul Grande Arche, un cub în care ar putea încăpea cu uşurinţă catedrala Notre Dame, e aliniat cu Arcul de Triumf şi Piramida de la Luvru. Ridicat în 1983, reprezintă triumful spiritului ingineresc. Ce făceam noi în 1983? N-aveam curent în case şi apă caldă la baie...

Din castel în castel, pe Loara

2008-07-22T22:23:00.000-07:00

Chambord

Chenonceaux

Amboise

13. CASTELUL FRANCEZ. Mergem pe Valea Loirei, 120 de km la sud de Paris, unde urmează să vizităm trei castele – Amboise, Chenonceaux şi Chambord. Îmi dau seama că nu ştiu mai nimic despre ele, aşa că mă pun pe documentare. În mintea mea, castel înseamnă o fortăreaţă cu turnuri inexpugnabile şi “drum de strajă”, cu “pont-levis”, podul mişcător care se putea ridica, astupînd complet intrarea şi lăsîndu-i pe atacatori să bănănăie, ca orbeţii, prin şanţurile cu apă din jur. Este castelul Evului Mediu, Krak-ul Cavalerilor, Camelotul arthurian, Cetatea Sucevii lui Ştefan, acel punct de control şi dominare, ridicat pe o înălţime, din care seniorul respingea atacurile vrăşmaşilor şi îşi proteja supuşii. Dar fotografiile celor trei castele, spre care ne îndreptăm, nu arată deloc aşa! Sînt mai degrabă construcţii elegante, cu ferestre pe toate părţile, cu turnuri fine şi graţioase, cu aripi ridicate în stil gotic flamboiant... E limpede că am de-a face cu castele renascentiste, în care ameninţarea turbulentului Ev Mediu s-a risipit de mult, locuri ale plăcerii regale, şantiere ale arhitecţilor şi artiştilor. E faza a doua a castelelor, de secol XV, să zicem, după care urmează o a treia, începînd cu secolul al XVII-lea, cînd castelele îşi pierd cu totul caracterul de cetate, devenind palate, precum Versailles-ul, sedii ale puterii... Interesant că, în România, pe care am bătut-o în lung şi-n lat, instituţia castelului lipseşte cu desăvărşire! Se vede clar că n-am avut un Ev Mediu tipic, nici o nobilime de sînge suficient de puternică încît să-şi ridice castele. Doar domnul îşi apăra Curtea între zidurile unei cetăţi, atît în Moldova cît şi în Ţara Românească, boierii rămînînd să se descurce cum pot cu năvălitorii! Probabil că de aceea au fost şi atîtea trădări... Despre cavaleri, iubirea castă, căutarea Graalului, ce să mai vorbim! Mai mult, n-am avut nici o Renaştere ca lumea... De apreciat efortul unor cărturari luminaţi, precum mitropolitul Atanasie Crimca, care ne-au lăsat cărţi minunat împodobite, de lăudat zelul lui Matei Basarab şi Vasile Lupu de a ridica biserici, de notat eforturile lui Brîncoveanu în a dezvolta o arhitectură urbană... însă nu ne putem compara cu realizările materiale ale Apusului!

14. MORMÎNTUL LUI LEONARDO DA VINCI. Şi iată-ne ajunşi la Amboise, un orăşel de 40 de mii de locuitori, curat şi bine întreţinut, făcînd parte din acea „dulce Franţă” rurală, atît de diferită de turbionul metropolei. Aici, la orele amiezii, străzile sînt pustii, oamenii îşi fac siesta, se respectă... Casele sînt micuţe, cu parter şi mansardă, rar vezi una cu etaj, au gazon şi flori la ferestre. Coborîm din autocar, întîmpinaţi de miros de tei. Natura pare mai întîrziată aici ca-n România... După cinci minute de plimbare, ajungem la castel – ridicat pe o stîncă, pare mai mult fortăreaţă decît castel, cu două turnuri masive, dominînd falnic Valea Loirei. Trei nume de regi sînt legate de Amboise – Carol al VIII-lea, Ludovic al XII-lea şi Francisc I, fiecare dintre ei adăugînd noi aripi, noi clădiri. Urcăm o pantă abruptă şi pătrundem în curtea castelului, de unde ni se deschide o panoramă superbă. Turnurile închid două rampe în spirală, largi de 3 metri fiecare, prin care se putea urca, pînă sus, la castel, fie călare, fie cu trăsurile! Unul dintre turnuri se numeşte „des Minimes” iar celălalt – „Hurtault”. Se zice că aici a fost primit Carol Quintul, venit în vizită de Francisc I, iar caleaşca regală a urcat pînă sus, prin turnul împodobit cu tapiserii scumpe şi luminat de torţe, stîrnind uimirea ilustrului oaspete! Fac eforturi mentale să-l localizez istoric pe acest Francisc I şi mă ajută, n-o să credeţi!, un serial de pe HBO – „Dinastia Tudorilor”. Da, Francisc I, Regele Salamandră, după blazonul său, contemporan cu Henric al VIII-lea al Angliei, cu care s-a şi întîlnit, în tinereţe, ca să parafeze o alianţă împotriva împăratului Carol Quintul! Şi cum s-au mai luat la trîntă cei doi regi, în toiul ospăţului, că fierbeau orgoliul şi tinereţea într-înşii ! În portretele de epocă, Francisc I e înfăţişat cu plete lungi şi nas coroiat, cu faţă ascuţită şi ochi iscoditori. Mi-e simpatic acest rege, în ciuda reputaţiei de afemeiat (nu stătea la Curte decît două săptămîni pe an, spre disperarea blîndei Claude de France, soţia sa...). Mi-e simpatic pentru că l-a găzduit la Amboise pe Leonardo da Vinci, pe care l-a tratat princiar, oferindu-i un castel, slujitori, resurse materiale, numai să creeze! Iar Leonardo va crea. Reşedinţa sa de la Amboise e plină de planuri, de machete ale unor structuri zburătoare – paraşute, elicoptere... După planurile lui Leonardo se va înălţa şi marele Chambord... Din păcate, perioada creatoare e scurtă - Leonardo da Vinci moare în 1519, la vîrsta de 67 de ani. Francisc I i-a vegheat agonia, stînd la căpătîi, şi l-a înmormîntat în capela regală a Sf. Hubert de la Amboise, onoare nemaipomenită pentru cineva care n-a avut sînge nobil. Fire neştiute îi legau pe cei doi... Leonardo n-a fost un simplu artist, chiar de geniu – există informaţii care îl plasează în vîrful unui ierarhii oculte, fie că s-a numit Stăreţia Sionului, fie altfel... Iar regele, la rîndul său, a fost un iniţiat, a cărui deviză era „Cultiv virtutea şi ard viciul”. Sună cunoscut... Merg să văd capela Sfîntului Hubert... E o capodoperă. Deasupra uşii e sculptată scena magică a apariţiei cerbului în faţa sf. Hubert, patronul vînătorii. În interior, un mormînt simplu, de marmură, cu o efigie a lui Da Vinci... În parc, statuia florentinului e vegheată de un imens cedru de Liban. Leonardo n-a avut prea multe bunuri pămînteşti. Totuşi, Francisc I va găsi în bagajele prietenului o pictură mică, de care artistul nu se despărţea niciodată. Astăzi, pictura e la Luvru şi se numeşte Mona Lisa...

15. CASTELUL DOAMNELOR. De-a lungul unei minunate alei de platani, înconjurat de un parc imens, castelul Chenonceaux e o apariţie încîntătoare. Despre el, Gustave Flaubert scria: „ Din castelul Chenonceaux se desprinde o inefabilă impresie de neînchipuită suavitate, de o aristocratică seninătate”. Nici nu s-ar putea altfel, întrucît de Chenonceaux se leagă numele a patru doamne. Prima este Catherine Briconnet, soţia şambelanului Thomas Bohier. Slujitor sub patru regi, Bohier a ridicat castelul pentru doamna sa, ocrotitoare a artelor şi iubitoare de frumos, fără să precupeţească nimic. De la el a rămas pavilionul principal, cu turnurile şi ferestrele bogat împodobite. Dar această patimă îl va pierde – acuzat de fraudă fiscală, şambelanul e obligat să returneze statului multe milioane, ceea ce-l va împinge la sinucidere. Ca să scape de furia regală, fiul său va dona castelul Chenonceaux lui Francisc I, cu toate pămînturile aferente. Dar regele nu va face o pasiune pentru acest loc. În schimb, fiul său, Henric al II-lea, se va ataşa puternic de Chenonceaux. Aici intră în scenă următoarele două doamne – Caterina de Medicis, soţia lui Henric, şi Diana de Poitiers, amanta sa! Regele dăruieşte castelul Dianei, cu acte în regulă, topit de amor. Caterina strînge din dinţi şi aşteaptă 12 ani, ca să moară Henric, apoi i-l smulge, transformîndu-l pentru fiii ei! Şi una, şi cealaltă, adaugă noi aripi, noi structuri. Diana ridică un pod peste rîul Cher, Caterina clădeşte o galerie de două etaje, peste pod, Chenonceaux devenind unicul castel din lume a cărui construcţie traversează un rîu în toată lăţimea lui. Diana aduce grădinari francezi, Caterina mizează pe arta florarilor italieni. Şi tot aşa... Dar timpurile se schimbă – vine Revoluţia, însă castelul rămîne intact în mod miraculos – nu se pierde nici o mobilă, nu se dărîmă nici un zid. Este meritul altei doamne, doamna Dupin, numită de Voltaire „zeiţă a frumuseţii şi a muzicii”, care a îmblînzit pulsiunile distructive ale gloatelor revoluţionare! Astăzi, turiştii care vizitează locul rămîn fascinaţi de frumuseţea grădinilor, a interioarelor, a mobilierului. Coborîm şi în subsoluri, acolo unde se păstrează nişte bucătării regale, cu toată vesela aferentă! Ţepuşe, tigăi de aramă lucitoare, cuptoare de pîine, vinotecă... Tot să trăieşti la castel! Să mai spun că, astăzi, eleganta reşedinţă regală a ajuns proprietatea unei mari familii de ciocolatieri – Gaston Meunier.

16. UN CONSTANTINOPOL ÎN MINIATURĂ. E trecut bine de amiază, soarele a coborît pe boltă, iar noi ne îndreptăm către cel mai vast, cel mai minunat castel al Renaşterii franceze – Chambord, a tout seigneur toute honneur, cum se spunea în cronicile de epocă! Tot Francisc I l-a făcut şi pe acesta, neobositul constructor şi iniţiat, iar planurile se spune că i-au aparţinut lui da Vinci. Castelul se află în mijlocul unui mare domeniu de vînătoare, o pădure care se ţine şi azi pe picioare, plină de cerbi şi mistreţi. Gardul care înconjoară domeniul, ridicat pe vremea lui Francisc, are 32 de kilometri! Autocarele opresc într-o curte vastă, de unde turiştii sînt plimbaţi pe domeniu, cu trăsuri trase de minunaţi lipiţani, cu copitele cît o ghiulea de tun. De la distanţă, castelul pare un Constantinopol în miniatură, o panoramă a unui oraş oriental, cu turnuri rotunjite şi arcade. Are 440 de camere, dintre care o zecime deschise publicului. Şi el a fost jefuit la Revoluţie, tapiseriile scumpe au fost furate, mobila regească a fost făcută ţăndări şi pusă pe foc. În partea superioară a castelului, pe terasă, printre hornuri şi turnuri, vedem celebra lanternă, ornamentată bogat, cu floarea de crin, emblema regilor Franţei. Urcăm pe o scară în dublă spirală, concepută de Leonardo, şi ne mirăm de ciudatul efect arhitectonic – două persoane, una care urcă şi alta care coboară, nu se pot întîlni! Lucru bun pentru intrigile de la curte... Ne plimbăm pe terase, uitîndu-ne la întinsul domeniu de vînătoare dar şi la hornuri şi turnuri – parcă am ajuns într-un labirint baroc... Ce muncă trebuie să fi fost pe meşterii italieni, aduşi să ridice Chambord-ul! Aflăm că, în sălile de la etajul II, domnul de Moliere a jucat „Burghezul gentilom”, sub privirile amuzate ale lui Ludovic al XIV-lea, Regele Soare. După Napoleon, castelul ajunge în proprietatea statului francez. Se vede după nerăbdarea muzeografilor de a pleca acasă – e şase fără un sfert! La ieşire, ne uităm curioşi prin satul destinat turiştilor – magazine de suveniruri, cafenele, cofetării. Produsele locale sînt la loc de cinste. Poţi cumpăra miere, cidru, bomboane. Nu lipseşte ceramica. Iar industria amintirilor turistice dă în clocot – batiste, insigne, eşarfe, pălării, şorţuri, obiecte inscripţionate... Pînă şi monetăria Statului a intrat în dans şi, pentru cîţiva euro, îţi oferă nişte medalii speciale. Sînt automate care le varsă afară... Frumos lucrate, poartă însemnele locului şi pot fi nişte cadouri pe cinste.

17. CELE DOUĂ FRANŢE. Apropo de muzeografii grăbiţi, stau de vorbă cu ghida, o doamnă stabilită în Hexagon de două decenii, istoriograf, specialistă în sigilii. Îmi confirmă că societatea franceză e traversată de o falie dramatică – aceea dintre angajaţii de stat, funcţionărimea de toate felurile, şi cei ce muncesc la patron. Franţa privatizată e dinamică, plătitoare de taxe şi adepta lui Sarkoyz, Franţa de stat e socialistă, ritualică şi l-a născut pe Mitterand. Orice francez care se respectă visează să fie funcţionar, pentru că săptămîna de lucru are 36 de ore, dintre care dacă se muncesc jumătate... În rîndurile înalţilor funcţionari de stat, birocraţia este înfiorătoare, luxul – de asemenea. Ministerele nu pot funcţiona decît dacă au ca sediu un castel... În aceste condiţii, într-un top al productivităţii mondiale, Franţa a coborît de pe locul 4 pe 15. Păi, nu? Dreapta produce, stînga consumă...

Limba păsărilor, la Notre Dame

2008-07-22T00:09:00.000-07:00

9. DALI, SCULPTORUL. Astăzi vom urca dealul Montmartre, Mecca artiştilor, scriitorilor şi … turiştilor! La începutul secolului al XIX-lea, aici veneau Theodore Gericault şi Camille Corot, ca să bată bordelurile, iar mai tîrziu, Utrillo îi va imortaliza străzile pitoreşti. Tot aici, din 1910, funcţionează celebrul cabaret “Le Lapin agile” (La iepurele sprinten), locul boemei literare şi se păstrează ultima vie din Paris! Cobor din metrou la staţia Blanche şi… dau cu ochii de faţada cabaretului “Le Mulin Rouge”, magnetul care atrage bărbaţi din toată lumea, dornici să afle… dedesupturile can-can-ului francez! Ca să fiu sincer, locul nu mă ispiteşte şi nici nu e pentru buzunarul meu – o sticlă de şampanie ieftină şi cîteva tartine cu caviar, plus un spectacol de 45 de minute, te costă 150 de euro. Mai bine la „Crazy Horses”... Luminile cabaretului sînt stinse, e ziua în amiaza mare, abia de la zece seara vor înflori crizantemele de neon. O luăm la picior pe Bd. De Clichy, plin de sex-shop-uri, muzee ale sexului şi cinematografe erotice, cu gîndul să ajungem la funicular. Cum colina Montmartre, la Butte, cum îi zic francezii, e destul de abruptă, metroul parizian gestionează un funicular, care te duce pînă în curtea Bazilicii Sacre-Coeur. Asta dacă nu vrei să urci sute de trepte... Se intră cu un bilet de metrou iar ascensiunea nu durează decît două minute. Sîntem în Rue St. Eleuther, Sfîntul Elefterie, cum ar veni, tot locul poartă nume de sfinţi, în amintirea martirilor torturaţi la Paris, pe la 250 d. Hr. Scuaruri minunate, restaurante, cafenele. Şi, peste tot, pictori ambulanţi, gata să-ţi facă portretul pentru 15 euro, desenatori, escroci care, cică, îţi decupează profilul în hîrtie colorată! Cum m-a pus naiba să port o pălărie de la Piteşti, sînt o ţintă sigură – după 10 minute, mă deplasez cu alai, dar rezist cu stoicism ofertelor de a intra în nemurire! Am ajuns în Place du Tertre, plouă mărunt, R. şi-a deschis umbrela şi îi fac poze lîngă cele mai frumoase scări din cartier, de unde se vede panorama oraşului. Intrăm în Sacre-Coeur, închinîndu-ne, sub privirile nedumerite ale zecilor de japonezi, cu aparate foto la gît. Biserica e uriaşă şi a fost ridicată din colectă publică, drept mulţumire adusă Sfintei Inimi a lui Hristos, că a scăpat Franţa de atacul prusac, la sfîrşitul secoului al XIX-lea. Se ştie că Prusia a invadat Franţa în 1870. Timp de patru luni, cît a durat asediul asupra Parisului, plănuit de cancelarul Bismarck, locuitorii oraşului ajunseseră să mănînce toate animalele din capitală! E slujbă. Un grup de călugăriţe, în veşminte albe, cîntă ca nişte îngeri, în timp ce preotul, în odăjdii verzi, pregăteşte cuminecătura. Cu faţa către credincioşi. Dar Misterul oricum se făptuieşte...

Vreau să văd muzeul Dali, o expoziţie care-l omagiază pe sculptorul Dali... O găsesc în spatele unor terase, pe Rue Poulbot. Înăuntru, zeci de ceasuri moi, elefanţi pe picioroange, girafe cu sertare... Dali nu se desminte. A creat pe bandă rulantă, bani să iasă. Nu degeaba un prieten i-a spus „Avida Dollars”, cu o anagramă inspirată. Ies din expoziţie cu sentimente amestecate.

10. ALBA-NEAGRA ŞI INELUL. La poalele dealului, reduceri la magazinele „Tati”. O lume pestriţă se bate pe solduri. Se probează orice – papuci de hîrtie, feţe de masă, blugi. La o intersecţie, un grup închis la culoare atrage fraierii la „alba-neagra”. Or fi ţigani? După cum le merge gura, se vede că sînt profesionişti. Tot profesioniste sînt şi pirandele din parcuri, pe care le voi întîlni şi în Jardin de Luxembourg, şi în Tuileries, care-ţi aruncă un inel de alamă la picioare şi zic: „Mister, mister, good luck!”, încercînd apoi să ţi-l vîndă ca pe unul de aur, găsit! „Lasă-mă în pace, că ştiu, sînt din România!”...

11. GARGUII DE LA NOTRE DAME. În inima Parisului, axă simbolică şi menhir vibrant, catedrala Notre Dame înfruntă timpul de o mie de ani. Nici măcar Revoluţia franceză, bestial prilej de jafuri şi pîngăriri, nu i-a zguduit menirea. Revoluţionarii au prădat-o, au interzis religia, au transformat-o în templu al cultului raţiunii şi în depozit de vinuri, însă n-au putut s-o dărîme. Napoleon îi va reda demnitatea în 1804, iar apoi arhitectul Viollet-le-Duc îi va înlocui statuile sparte, îi va repara garguii, îi va înălţa fleşa la 90 de metri. Astăzi, turiştii rămîn uluiţi în faţa celor trei portaluri de pe faţada vestică, numără şirul celor 28 de regi ai Iudeii, de deasupra intrării, sau fotografiază rozetele din vitralii. Dau ocol cu piciorul. În partea estică, spectaculoasele arce butante ale lui Jean Ravy au o deschidere de 15 metri. La nord, o coadă imensă de turişti, dornici să urce în regatul garguilor, galeria himerelor, între turnuri. Ca să nu se plictisească onor publicul, un tip cu o mască de carnaval face giumbuşlucuri, sperie trecătoarele. Haz general. Mă gîndesc la interpretarea lui Fulcanelli, privind simbolismul catedralei Notre Dame – alături de cunoştiinţele religioase, construcţia transmite celui iniţiat o serie de semne şi aluzii despre alchimie şi transformarea interioară. Altfel nu se explică alegoriile prea puţin pioase de pe ziduri, nici bestiariul fantastic ascuns în înălţimi, nici semnele oculte. Cît mai înţelegem din ele? Cît mai înţelegem din arta construcţiei unui edificiu sacru, care începea de Sfînta Maria Mare, la 15 august, cu trasarea axelor N-S şi E-V, fără busolă şi GPS? Cît mai înţelegem din munca meşterilor sticlari, care lucrau la un vitraliu şi 25 de ani, arzînd zeci de mii de piese, de cioburi de sticlă diferite, colorîndu-le fără greş, montîndu-le în plumb, după un plan precis? A fost Evul Mediu o perioadă întunecată, de obscurantism religios şi de lipsă de igienă, cum învăţam la şcoală? Haida, de! E suficient să intri în Notre Dame de la Cite... Printre arcele gotice, cufundat într-o mare de vibraţii sub-sonice ale pietrei cîntătoare, te simţi purificat şi pregătit să accepţi ideea de Dumnezeu. Stau vreo două ore în preajma catedralei, printre localnici şi turişti, uitîndu-mă cum sînt hrăniţi porumbeii. Păsările cerului, a căror limbă, se spune, o vorbeau primii constructori, cei care s-au apucat să ridice Turnul Babel, şi pe care şi-o mai aminteau, vag, companionii catedralelor...

Încheiem ziua cu o plimbare „de shopping” pe Rue Rivoli, că tot sînt reduceri. R. se uită la parfumuri, eu la ceasuri. Apoi intru într-o librărie, de fapt o hală cam cît magazinul „Pic”, cu de toate. Ia să vedem ce mai citesc francezii! La noutăţi, cap de afiş e o lucrare non-fiction, o anchetă de presă, numită „Femeile lui Sarkozi – un preşedinte sub influenţă” (păi se putea?) şi un volum cu titlul absolut ciudat: „Platon intră într-un bar şi zise... Filosofia explicată prin bancuri”. Năucit, merg la sectorul rezervat benzilor desenate. E paradisul – doar albumele considerate clasice umplu un spaţiu gen Casa Cărţii... Ne îndreptăm apoi spre hotel, ca să mai facem cîteva cumpărături de la market. E zece seara şi e lumină... Lumea se plimbă sau stă la cafenele. Tihnă. Din cînd în cînd, miroase a peşte şi a fructe de mare... În aceste momente, Parisul e un oraş în care simt că aş putea să trăiesc.

12. MARELE ZID CHINEZESC. VIRTUAL... Marţi, 8 iulie. Astăzi îmi odihnesc picioarele – avem o excursie la castelele de pe Valea Loarei. Voi sta ca belferul în autocar şi o să citesc ziarele... Ah, astăzi publică „Libe” dosarul despre China! Îl iau de la primul PECO şi nu-mi pare rău. Sînt 36 de pagini despre Imperiul de Mijloc. Date statistice, comentarii, fotografii, în perspectiva Jocurilor Olimpice. Dar şi cîteva reportaje extraordinare. Printre ele, unul despre Tiger Temple, cel mai în vogă blogger chinez, un tip care s-a născut prin anii ’50. Părinţii săi, membri de partid, au fost epuraţi în timpul Revoluţiei Culturale iar el a ajuns pe şantierele patriei şi la casa de copii, apoi a lucrat pe ici, pe colo, la periferia Shanghai-ului, iar acum, pe un lap-top amărît, ţine un blog accesat de sute de mii de internauţi. Povesteşte despre micile istorii ale neştiuţilor Li sau Chang, despre casele acestora, care pier, sub construcţiile faraonice dedicate Olimpiadei, despre istoria mică a unui imperiu cu ambiţii mari. Dar niciodată nu spune că un lucru e bun sau rău, nici măcar cînd vorbeşte despre lagărele de muncă. Deviza sa - „Viaţa e lungă”- dă de înţeles că perspectiva asupra istoriei este atît de schimbătoare. Cam Zen, nu? Nu. Explicaţia e mult mai simplă. Tiger Temple e blogger cu voie de la stăpînire. Tot ceea ce postează în spaţiul virtual trece prin furcile cenzurii. China are 200 de milioane de internauţi şi 40 de mii de cenzori ai reţelei, angajaţi de stat care veghează ca nimic din ce nu convine Partidului să nu apară... Accesul la anumite site-uri occidentale e blocat sistematic, sintagme precum „drepturile omului” sau „abuzuri” sînt vînate de oficiali cu motoare de căutare, s-a ridicat un nou zid chinezesc, dar nu din cărămidă şi ciment ci din biţi... Marea ţară de la Răsărit se dezvoltă exploziv, dar costurile sînt mari – e compromis mediul, sînt exploatate nemilos resursele, oamenii au primit liber ca să se îmbogăţească dacă acceptă să tacă. Partidul e-n toate şi, vorba editorialistului de la „Liberation”, înlocuieşte discursul Vestului despre „libertăţile şi drepturile omului” cu unul confucianist, despre o societate a prosperităţii şi a respectului faţă de ierarhie, fie ea de vîrstă sau de pregătire, un discurs în care Imperiul este deasupra individului, un Imperiu controlat de o birocraţie de merit, mandarinii mileniului trei.

Luvru, în goana calului troian

2008-07-20T22:16:00.000-07:00

Apus de soare pe Sena

Curtea Luvrului

Venus din Milo

4. UN ALT FEL DE EDUCAŢIE. Centrul Parisului este deschis mai mult autocarelor cu turişti, iar locuitorii se ţin deoparte, descurajaţi de taxele de acces. Nu vezi maşini parcate aiurea (există parking-uri subterane la tot pasul, doar eu era să intru în vreo două, crezînd că sînt guri de metrou!), trotuarele sînt sfinte iar aprovizionarea se face noaptea. Ne îndreptăm spre hotel, Citea de la Vilette, în nord-vest. Pe străzi, nici un 4X4, doar „mic-litraje” (cred şi eu, litrul de benzină e 1,54 euro!) şi destul de ponosite. Legenda spune că parizienii îşi lasă automobilele scoase din viteză şi fără frîna de mînă trasă, pentru ca să fie împinse de alte maşini, cînd ies din parcare... Nu sînt convins. În schimb, peste tot vezi motarzi. Cu căştile sclipitoare, diavolii pe două roţi se strecoară nebuneşte prin trafic. Sînt şi piste pentru biciclişti. Din loc în loc, bicicletele te aşteaptă într-un parking automat. Bagi cardul, scoţi una, o foloseşti, o laşi la alt parking! Chiar în faţa hotelului e un astfel de stabiliment. Dar nu mai am ochi pentru el, deoarece clădirea „Citea” mi-a cam tăiat răsuflarea. E ca o lamă imensă de oţel, sprijinită pe piloni, iar în spate se întinde un parc cu construcţii futuriste – „Cite des Sciences et de l’Industrie”, un uriaş muzeu al ştiinţei. Văd o sferă strălucitoare, La Geode, care cuprinde un cinematograf 360 de grade pentru 400 de spectatori, un Planetariu cu efecte speciale, locuri de joacă pentru copii. Nu lipseşte nici măcar un submarin nuclear (!) scos din serviciu, în care poţi intra, ca şi o rachetă Ariane, ca să vezi cum ajung astronauţii în spaţiu. E un loc uimitor, în care poţi petrece o zi cu cei mici, fără să se plictisească. Le stau la dispoziţie cărţi, reviste, documente electronice, tot spaţiul are internet wire-less, două etaje sînt ticsite de roboţi şi laboratoare, unde lecţiile de fizică par floare la ureche! Ce-au putut să facă francezii dintr-un loc altădată spurcat. Aici, în La Villette, era fostul abator şi tîrg de vite din Paris. Astăzi, pe 55 de hectare, i-a luat locul Cetatea Ştiinţei. Dau cu pasul prin cartier. Mulţi negri (dar pe aceştia o să-i tot văd la Paris, unde mai mult de jumătate dintre localnici sînt străini...), mulţi evrei (care poartă kipa şi perciuni cîrlionţaţi). Despre fostele abatoare abia dacă mai aduce aminte o firmă „Joseph şi compania – Măcelari din tată în fiu”. Ochesc cîteva marketuri de cartier şi mă uit la preţuri. Sînt mari, mult mai mari ca în România. O bere – 2,5 euro, o baghetă – 0,80. În schimb, brînzeturile şi salamurile par accesibile. Ca şi mîncarea de încălzit la microunde (în jur de 3 euro), iar combinaţiile par nesfîrşite. La fel, vinul e comparabil cu cel de la noi. Ce noroc că apartamentele de la „Citea” au o bucătărie cu de toate – frigider, cafetieră, cuptor cu microunde, plită şi veselă!

5. ULTIMUL METROU LA PARIS. Călătorul învaţă repede să folosească metroul parizian, cel mai rapid şi mai bine organizat mijloc de transport din capitala Franţei, avînd 14 linii şi circa 300 de staţii! De ce atît de multe?, s-ar putea întreba un român. Simplu. Pentru comoditate. În general, distanţa dintre staţii nu e mai mare de un kilometru... Intrările în unele staţii sînt elegante, în stil Art Nouveau, dar nimic pretenţios sub pămînt – gresie albă, peroane simple, scaune de plastic, afişe publicitare. Nici tu candelabre de cristal, ca în metroul din Moscova, nici marmură şi gresie, ca la Bucureşti. În schimb, nu aştepţi un tren mai mult de două minute iar călătoria dintre două staţii nu depăşeşte un minut. Vagoanele sînt bine organizate, cu strapontine la uşi, care se ridică, în caz de aglomeraţie. Peste tot, hărţi ale traseelor, planuri ale cartierelor, indicatoare către liniile dorite, pentru că, în unele staţii, se întîlnesc şi cinci linii diferite. În plus, reţeaua metropolitană este integrată cu aceea a trenurilor care merg în suburbii – aveam s-o constat în drumul spre Versailles. În concluzie, metroul parizian nu e un instrument de propagandă sau de imagine ci, pur şi simplu, un instrument de transport al naibii de eficient. Primele trenuri pleacă la 5.30 iar ultimele – la 1.15. Sîntem sfătuiţi să evităm ultimul metrou, din considerente de securitate... Ultimul metrou la Paris. Sună ca filmul acela periculos, din anii ’70, cu Marlon Brando, care i-a scandalizat pe burghezi, arătîndu-le o altă utilizare a untului. A!!! Şi să nu uit. O călătorie cu metroul face 1,4 euro.

6. LUVRU, ÎN GOANA CALULUI... TROIAN. În prima duminică din lună, marele muzeu Luvru îşi deschide gratuit porţile, aşa că uităm de oboseală şi, ţuşt!, în metrou. Cobor pe scări şi iată-mă ajuns în Ghana. Cei mai mulţi călători sînt negri, de o negreală somptuoasă, ca fundul ceaunului, şi poartă cămăşi lungi şi mărgele. Mulatre frumoase, cu sînii mari, alături de matroane planturoase, cu turban. Pe locul doi vin asiaticii. Politicoşi, cu priviri scînteind de inteligenţă, citesc sau ascultă muzică la căşti. Fizionomii arabe, mai puţine. În fine, albii par o minoritate. Peste tot amestecul domneşte toleranţa şi deferenţa. Nimeni nu se uită lung la cineva, nimeni nu deranjează pe celălalt. Se răsfoiesc ziare (la metrou găseşti cel puţin trei ziare gratuite) şi se citesc cărţi. Da, cărţi! Am tras cu ochiul la titluri – se citeşte science-fiction şi fantesy (O.S. Card, Pratchett), se citesc romane de dragoste şi poliţiste, dar şi non-fiction sau lucrări de specialitate. Unii, mai ahtiaţi, citesc şi în picioare! Şi încă ceva. Spre deosebire de englezi (dar şi de români), francezii nu citesc tabloide. Nu din pudoare. Franţa are însă o tradiţie a marilor reviste ilustrate (de tipul Paris Match), care a sugrumat tabloidul. Unde sînteţi voi, sîni ai Simonei Senzual, să fiţi etalaţi peste tot!? Văitîndu-mă, nici nu realizez că am ajuns deja la „Palais Royal – Musee du Louvre”. Marele muzeu are o istorie care începe în evul Mediu, cînd, pe la 1200, regele Filip August ridica aici o fortăreaţă în calea vikingilor. Impresionantul donjon a fost dărîmat însă de Francisc I, Regele salamandră, care l-a înlocuit cu o clădire în stil renascentist. Patru sute de ani, regii şi împăraţii francezi au reamenajat-o şi au extins-o, astfel încît, acum, Luvrul cuprinde aripile Richelieu, Sully şi Denon, care împrejmuiesc Curtea Napoleon, dar şi Noul Carusel, un complex subteran cu galerii şi magazine. Desigur, intrarea se face prin piramida de sticlă a arhitectului american de origine chineză I.M. Pei, un mandarin al modernismului, care oripila Parisul, în 1983, cu acest proiect... Astăzi, toată lumea îl iubeşte! Şi nu fără temei. Faţadele renascentiste ale Luvrului se reflectă în sticla piramidei, ca şi în bazinele cu apă din jur, într-un „joc secund” deloc nepotrivit! Turiştii cască gura, se odihnesc pe pietre, apoi îşi iau inima în dinţi şi coboară pe scările rulante, în subteranele monstrului! Cobor şi eu, uimit de lumina care scaldă totul. Sînt mii de oameni care se agită, sînt sute de grupuri care fug în toate părţile. Explicaţiile vin în zeci de limbi, ghizii îşi agită nebuneşte umbrelele şi steguleţele, familii tinere îşi cară copiii agăţaţi în port-bebe-uri de spate, ca maimuţele, cupluri vîrstnice se ţin de mînă. Nu mai rezist. O las pe R. să plece cu grupul şi ne dăm întîlnire peste o oră, la piramidă. În sfîrşit, îmi trag sufletul! Dacă e să văd doar o părticică din muzeu, măcar să fie cea pe care o vreau eu. O iau agale spre Sălile antichităţii greceşti, unde am întîlnire cu o doamnă. Doamna Venus din Milo. Dar, pînă la ea, dau peste alte minuni – o „Diana cu ciuta” (Diana cuciuita, cum îi ziceam în copilărie...) şi trei funduri obraznice – Cele Trei Graţii, fiice ale lui Zeus, protectoarele poeţilor - Aglaia, Euphrosyne şi Thalia. Chiar aşa, ziariştii de ce n-au protectoare în Olimp? În sfîrşit, ajung şi la doamna Venus, după buletin din insula grecească Milo. A fost descoperită la începutul secoului al XIX-lea, are circa 2200 de ani dar tot se ţine bine. Credeam că e albă-albă... de fapt, marmura bate uşor în roşu. Şi, da, are dreptate Nikos Kazantzakis cînd spune că statuia ... nu stă neclintită. Dacă te uiţi cu atenţie, parcă vezi cum o străbate un fior de viaţă. „Ea se mişcă imperceptibil, ca aripa unui şoim care pluteşte în văzduh”. Aici e vraja. Chipul seren, cu buze groase, zîmbeşte imperceptibil, iar formele sînt generoase, masive chiar. Aici, la picioarele lui Venus, ar trebui aduse toate manechinele anorexice din lume, să-şi facă mea culpa! În fine... mă gîndesc la geniul grecilor, acest popor care, în antichitate, nu se spăla niciodată pe dinţi, nici nu folosea batista, îşi ştergea degetele prin păr şi scuipa pe jos. Da, dar cîtă vitalitate în artă! Trebuie să mă despart de Venus... O las sub bliţurile fotografilor şi mă afund în galerii. Am ajuns în zona artefectelor din vremea lui Homer şi mai vechi. Piesele sînt mai mici, ici un sarcofag, dincolo – nişte zeităţi de buzunar, pînă cînd dau cu ochii de un cap de cal. E sălbatic, cu coamă zburlită şi ochi crînceni, iar nechezatul său mut umple toată sala. Aşa o fi arătat calul troian? O oră a trecut ca nimic... mă întorc în marele hol, nu înainte de a pescui din îmbelşugata librărie a muzeului trei cărţi despre arta medievală, cistercieni şi Hyeronimus Bosch.

7. CHAMP DE MARS, FĂRĂ PAVELE. Încheiem ziua cu o promenadă pe Sena, cu vaporaşul. În aşteptare, trecem pe Champ de Mars, la picioarele Turnului Eiffel, un parc frumos, în care, altădată, făceau manevre „roşiorii” de la Şcoala de Război. Peluzele sînt pline de tineri care fac plajă sau, pur şi simplu, dorm cu capul pe iarbă, printre gunoaie şi hîrtii. Da, e cam mizerie! În plus, bate un vîntişor care ridică praful şi îl aruncă direct în ochii turistului. Na, Paris ai vrut, Paris ai! De unde praf? Păi de la nisipul alburiu, care este împrăştiat pe alei, în toate parcurile oraşului, pînă şi lîngă Arcul Carusel, la doi paşi de Luvru. Doamne, ăştia n-au auzit de pavele?

8. PRESA DE DIMINEAŢĂ. Luni, 7 iulie. După micul dejun, întreb la recepţie de un „kiosque a journaux”, să văd ce mai face politichia franţuză. „Mon mec” zice să mă duc undeva, la goş, la dracu-n praznic, că găsesc... Merg vreo două staţii de metrou şi nimic! E drept, e ora 7.15, dar să nu fi făcut jurnaliştii ochi? Mă întorc cu coada între picioare. Tipul de la recepţie rîde şi îmi dă un pachet de ziare. Cică veniseră după ce am plecat eu... Mă rog. Apoi mă asigură că le voi găsi, în fiecare dimineaţă, în sala de cafea. Bon. Aleg un „Le Figaro”, publicaţie de dreapta, „oficios” al lui Sarkozy, cum ar zice Mircea Badea, şi „Liberation”, de stînga, ziarul meu favorit, prin seriozitatea dosarelor şi anchetelor sale, ca şi prin spiritul său ludic. În „Figaro”, principala temă e criza economică internaţională. Nu e de glumă, spune ziarul, recesiunea a atins Franţa, se anunţă 14.000 de concedieri în firme agricole, bursa cade necontenit, e nevoie de o acţiune conjugată a G8. Printre semnături, nume mari, precum cel al directorului general al UNESCO, Koïchiro Matsuura sau al filosofului André Glucksmann (care salută curajul doamnei Ingrid Betancourt, ostatică a gherilelor columbiene, de a refuza servitutea – o atitudine esenţială pentru lumea vestică în raport cu teroriştii, scrie filosoful). „Libe” nu se dezminte şi face mişto de declaraţiile doamnei Segolene Royal (culmea, candidata socialistă la preşedinţie...), care vede o legătură între spargerea apartamentului său şi „clanul Sarkozy”. În plus, anunţă un dosar de 36 de pagini pentru marţi – special China. Asta, da... În rest, secţiuni ample acordate culturii – sînt comentate cărţile în vogă, spectacolele de teatru (chiar dacă e sfîrşitul stagiunii, marii actori francezi îi redescoperă pe clasici – Hugo, Zola...), filmele (vine o continuare a lui Batman, cu regretatul Heath Ledger şi cu Christian Bale). În cursul zilei, voi avea ocazia să arunc o privire şi la chioşcuri. Zeci de titluri, inclusiv reviste specializate, care la noi n-ar avea nici un fel de piaţă (sau ar avea?) – de exemplu, „Les nouvelles philosophiques”, cu un grupaj substanţial despre timp, sau „Le Monde des religions”, cu „Înţelepciunea Tibetului”. Şi destule benzi desenate... La TV, jurnalele sînt deschise de o ştire despre o dublă crimă petrecută la Londra, unde doi studenţi francezi şi-au pierdut viaţa în condiţii dubioase... (va urma)
Material realizat cu ajutorul Ambasador Tours & Travels, Piteşti, director Nicolae Aldea

Ultimul metrou la Paris

2008-07-20T22:12:00.000-07:00

Cele trei Graţii

Piramida Luvrului

Perspectiva Turn Eiffel

Un film fotografic standard are 36 de cadre. Zone sensibile, tratate cu grijă, sînt pregătite să înregistreze fiecare pată de lumină. Mintea călătorului, mult mai încăpătoare, trebuie şi ea pregătită, prin lecturi, muzică, sentimente. Este ceea ce am încercat să fac, înainte de a porni, vara asta, spre Franţa. Acum, la întoarcere, e timpul să developez „filmul”. Vă ofer 36 de vederi subiective, din Oraşul-Lumină, de pe valea Loirei, de la Fontainebleau şi Chartres.

1.FRANŢA MEA. O mărturisire de început: iubesc Franţa. O iubesc din clasa a V-a, de cînd am avut norocul să învăţ franceza după nişte manuale minunate. Se deosebeau total de celelalte, mă şi mir cum de trecuseră cenzura comunistă! În aceste cărţi, urmăreai aventurile unei familii de români, ajunsă în Hexagon, în vizită la prieteni... Alături de elemente de gramatică şi vocabular, primeai noţiuni de geografie a Franţei, elemente de cultură, artă, gastronomie şi turism! Vă daţi seama ce încîntare era asta pentru un copil de dincolo de Cortina de Fier. În clasa a VI-a, francezii din manual întorceau vizita. Ceva mai patriotardă, cartea rămînea agreabilă – ţin minte şi acum o scenă, în care vizitatorii primeau la masă o mămăligă imensă („polenta d’ore”), în faţa căreia exclamau: „Oh, quelle belle gateau!”, lămurindu-se mai apoi că nu e prăjitură! Apoi au venit PIF-urile şi RAHAN-urile, benzile desenate editate de Partidul Comunist Francez, pe care le colecţionam cu sfinţenie, apoi m-am întîlnit cu romanele lui Alexandre Dumas, Paul Feval şi Michel Zevaco, descriind o Franţă istorică şi aventuroasă... În liceu, citeam Balzac şi Hugo şi am rămas cu o pasiune statornică pentru Rabelais (regret şi acum că Romulus Vulpescu n-a tradus decît „Gargantua”), la facultate mergeam la Institutul Francez, pentru Cioran şi pentru existenţialişti, l-am adorat pe Sartre (cred că am văzut de cinci ori montarea de la Teatrul Mic după „Diavolul şi bunul Dumnezeu”...), întîiul meu Freud a fost în franceză, căutam „Paris Match” prin anticariate (am acasă numărul din decembrie ’89, cu fotografii ale Revoluţiei Române)... Evident, nimic deosebit. O limbă este un vehicul al culturii şi civilizaţiei poporului care o vorbeşte, iar cel care o învaţă ajunge să gîndească precum acel popor. Dacă este adevărat că fiecare limbă mijloceşte un anumit fel de cunoaştere a lumii, franceza te învaţă raţionalism şi claritate conceptuală. Mai departe, celui care o stăpîneşte bine, îi dă eleganţă şi fineţe.

2. LUMEA E MAI MICĂ. Prima dată ajungeam în Franţa în 1994, după 48 de ore de stat în autocar, cu picioarele umflate ca doi butuci, plictisit şi exasperat. Atunci, şocul cultural a fost atît de mare (închipuiţi-vă că nu văzusem nici măcar supermarket-uri...) încît, la întoarcere, am fost bolnav zece zile – mă durea fiecare hîrtie aruncată pe jos! Dar lucrurile se schimbă cu repeziciune. Estul vine puternic din urmă, recuperează neînchipuit de repede tot ce ţine de civilizaţia materială, lumea e mai mică graţie avioanelor. De la Băneasa la Beauvais (o localitate în Picardia, la vreo sută de kilometri de Paris), zborul meu Blue Air durează două ore şi jumătate, timp în care am parte de o lecţie de geografie economică – de la 10 mii de metri, România se vede ca o pînză pestriţă, cu petice mici, Ungaria are peticele ceva mai mari, iar Franţa le are foarte mari. Sînt, de fapt, exploataţii agricole, iar culturile diverse le pictează într-o paletă de culori. Am uitat Germania? Păi Germania e verde – că nemţii nu defrişează pădurile ca la noi! În fine... Mă aşteptam să aterizăm la Orly sau pe „Charles de Gaulle”, însă înţeleg repede că operatorii low-cost preferă aeroporturile de provincie, mai ieftine şi mai puţin aglomerate. Avionul atinge pista cu o mică zdruncinătură (deh, pilot francez, ai noştri sînt cei mai buni din lume, se ştie!). Este duminică, 6 iulie, ora 09.20, sînt 21 de grade (la Bucureşti se anunţaseră 34...) şi e nor. În timp ce stăm la coadă pentru verificarea actelor, mă uit în jur – tineri cît cuprinde, unii dorm direct pe jos, în saci, alţii citesc, alţii stau de vorbă în toate limbile pămîntului. Sînt cetăţenii planetari ai secolului XXI. Lumea e a lor, fără graniţe, gata să li se dezvăluie, gata să li se ofere. Cum altfel? Uniunea Europeană se întinde de la Dublin la Atena şi de la Madrid la Bucureşti. Un zbor Beauvais-Glasgow costă 29 de euro. Dacă aş mai avea 18 ani, în nici un caz n-aş da la facultate în România. Două limbi de circulaţie internaţională, laptop, I-Pod-ul în buzunar, căştile pe urechi şi pe-aici ţi-e drumul!

3. ACEST MINUNAT MUSIU OSMAN... Intrăm în Paris, după o oră de drum cu autocarul. Şosele ca-n palmă, şi nici n-am intrat măcar pe autostrăzi, că-s cu plată. Reţeaua naţională de transport îşi face cu brio datoria, în condiţiile unui trafic imens. Totuşi, nu prea văd TIR-uri. Traficul greu se desfăşoară mai ales pe calea ferată şi pe apă, Franţa fiind brăzdată de canale navigabile încă de pe vremea lui Pierre-Paul Ricquet, perceptorul din Languedoc care, pe vremea regelui Ludovic al XIV-lea, a unit Atlanticul cu Mediterana! Canalele şi ecluzele, drumurile şi podurile, maşinile şi instalaţiile, iată elementele civilizaţiei materiale, date de geniul ingineresc, la care se adaugă astăzi centralele electrice, aeroporturile… Dacă aş fi fost francez, în veci n-aş fi renunţat la meseria mea de inginer, pentru ziaristică! Inginerul e în centrul lumii, el face şi desface, operează cu echerul şi compasul, domesticeşte materia şi înalţă temple Spiritului… Hai că bat cîmpii! Am uitat că vin din ţara unde, pe vremea lui Ceaşcă, tinerii ingineri erau trimişi de şmecheri să aducă ulei de pilă sau o găleată de curent! Lipsa asta de respect pentru inginerul român ne-a dus în situaţia pe care o cunoaştem. Şi e specifică regimului comunist, în esenţă o prosto-craţie. Altfel stăteau lucrurile pe vremea lui Saligni… Dar iată că am ajuns la Paris. De pe o înălţime, Turnul Eiffel domină autoritar oraşul, cu cei 324 de metri ai săi. De fapt, nimeni nu poate spune cu exactitate care e înălţimea sa – vara creşte şi iarna scade. Variaţia dimensiunii atinge şi 18 centimetri! Intrăm în oraş, de pe şoseaua periferică, pe una din cele 32 de porţi, amintind de căile medievale de acces. Tuneluri, supratraversări, semafoare. Sîntem în zona nouă a Parisului, La Defense, un cartier de zgîrie-nori care îţi taie răsuflarea. Autocarul ne duce într-un tur de oraş, pe marile bulevarde. Spaţii imense, pieţe în care tronează coloane de marmură sau bronz, spaţii verzi, trotuare pe mijlocul străzii, cu bănci pe care te poţi odihni… De-a stînga şi de-a dreapta, clădiri cu cinci etaje plus mansardă, cu ferestre înalte şi înguste, cu balcoane ornamentate de fier forjat. Par identice, însă nici una nu seamănă cu alta, chit că au pereţii de travertin şi marmură. Seamănă cu o dantură perfectă, nu ca la noi, o plombă - o carie, un canin – o pauză! La francezi nu vezi sedii de bancă lîngă cocioabe, nici cărămidă lîngă oţel şi sticlă! Şi asta datorită baronului Georges-Eugene Haussmann, prefect de Sena, cel care, la comanda lui Napoleon al III-lea, a sistematizat Parisul. 17 ani a lucrat acest minunat musiu Osman (cum pronunţă parizienii, dar să nu credeţi că era turc, cel mai probabil era evreu…), alături de cei mai buni arhitecţi şi ingineri din acea vreme, dar rezultatul se vede – Parisul a devenit cel mai măreţ oraş al Europei. Ah, şi tot musiu Osman a anexat Parisului comunele învecinate, inventînd la 1851 zonele metropolitane, cu toate avantajele lor, ceea ce le doresc şi edililor din ţara noastră, măcar în următorii 25 de ani. Legile de urbanism date de celebrul baron sînt în vigoare şi astăzi. Nimeni n-are voie să construiască altfel. Nici măcar în spatele clădirilor haussmanniene. Să nu vă închipuiţi însă că nu s-a încercat. Dar, pînă la urmă, legislatorii au conchis că asta e cea mai rezonabilă cale de dezvoltare. Pe de-o parte, nu se strică armonia întregului. Pe de alta, nu rezistă terenul. Parisul stă pe un sol calcaros, găurit ca un şvaiţer de reţeaua metroului (dar despre asta o să mai vină vorba). Cine vrea zgîrie-nori, e liber să-i facă în vest, în La Defense (şi i-au făcut...). Au fost şi voci care au deplîns sistematizarea asta, pentru că s-a pierdut Parisul medieval. Dar, Doamne, ce s-a pus în loc! Acum, văzînd opera lui Haussmann, pot să-mi dau seama bine cît tupeu a avut Vadim Tudor comparînd-o cu sinistra „Victorie a Socialismului”, imensa cicatrice de pe obrazul Bucureştiului.

Scriu un jurnal parizian

2008-07-17T09:26:00.000-07:00

M-am întors din concediu şi scriu la un jurnal parizian, care sper să vă placă... Vin şi fotografii, puţină răbdare!

Patru sferturi, patru Elemente

2008-06-24T05:09:00.001-07:00

Gata, au trecut şi sferturile! Patru meciuri, ca patru lecţii despre sufletul unor popoare... Mai tare ca Spengler sau Drăghicescu, geniul fotbalului n-are nevoie decît de un petec de iarbă şi o minge, pentru a ne pune în contact cu inefabilul!

# Germania – Portugalia sau „Resistance is futile”. Vă mai amintiţi episoadele din „Star Trek” în care nava Enterprise întîlneşte cel mai mare duşman al umanităţii – Borgul? Un organism colectiv, om-maşină, un stup care practică diviziunea muncii şi nu cunoaşte libertatea individuală? Ei bine, cam aşa mi s-a părut echipa lui Joachim Low. Bine asamblată, fără să joace cu fantezie sau să se remarce prin individualităţi, naţionala Germaniei a demonstrate cum ansamblul poate fi superior elementelor componente. Piţurcă, asta se cheamă sinergie! Mi-a plăcut cum, în zece minute, nemţii au putut să dea două goluri, din combinaţii la mijlocul terenului, concretizate de diavolul blond Bastian Schweinsteiger şi de punkistul Miroslav Klose! Restul… îl ştiţi! Fantaştii portugheji, egoişti şi sclipitori ca toţi (?) latinii, au redus din decalaj prin Nuno Gomez, în minutul 40, apoi, în repriza secundă, au crezut că vor egala. Dar Borgul a mai lovit odată, prin creţul Michael Ballack, securizînd rezultatul. Că fotbalul e un joc inventat de englezi, pe care îl ştie toată lumea şi în care bat nemţii ! Ultimele 30 de minute au fost de foc! Portughezii mai că n-au făcut minuni, în goana disperată spre poarta lui Jens Lehmann, au driblat, au centrat, s-au teleportat, chiar au înscris, prin Helder Postiga, dar era deja prea tîrziu – minutul 87! Fuseseră asimilaţi în jocul Bund-ului! Comentatorii şi specialiştii s-au grăbit să pună înfrîngerea pe laxa apărare portugheză. O fi! Însă, vorba lui Cornel Dinu, a contat mai mult “forţa mentală” a Germaniei, implicarea totală a individului într-un proiect colectiv. Uitîndu-mă la nemţi, m-am gîndit că aşa s-a construit şi Domul din Koln!

# Croaţia – Turcia sau cum se întoarce norocul la table. La meciul acesta am adormit în fotoliu, în prima repriză, dar m-am trezit în thriller-ul din prelungiri! După lovitura de cap a lui Ivan Klasnić, la centrarea lui Luka Modrić, am văzut numai pătrăţele alb-roşii! Cred că şi portarul Rüştü a văzut la fel, că scotea mingea din plasă şi mai era un minut pînă la final! Turcii, disperaţi, s-au aruncat să repună de la mijloc şi, atunci, peste arena vieneză “Ernst Happel” s-au deschis cerurile, o lumină ireală a făcut să pălească nocturna, timpul parcă a îngheţat, fotbaliştii au rămas încremeniţi în mijlocul alergării… Şi din ceruri au coborît îngeri, cîntînd la cimbale şi nai, iar însuţi profetul Mahomed a coborît pe gazon, secondat de bunul său prieten, arhanghelul Gabriel. Amîndoi s-au apropiat, pîş-pîş, de rezerva Semih Şentürk, care intrase prin minutul 76 şi nu făcuse mare lucru, şi-au dat coate, au chicotit, şi i-au uns apoi gheata cu o alifie, ceva, că n-am văzut bine, totul ţinuse o milionime de secundă, apoi ăsta, Şentürk, a şutat şi mingea a ajuns în aţele lui Stipe Pletikosa, printr-o traiectorie non-euclidiană ! Era 1-1, nebunie, Fatih Terim, năuc, le striga turcilor să pună mingea la punctual cu var, că pot să egaleze (!) şi aşa mai departe… Au urmat loviturile de la 11 metri dar croaţii erau terminaţi. Norocul se întorsese, ca la table, printr-un moment magic iar turcii erau deja calificaţi în semifinale!

# Olanda – Rusia sau visul lui Petru cel Mare. Meciul ăsta l-am văzut într-o cabană, la Cheile Dîmbovicioarei, în colectiv, ca pe vremuri, şi am suferit sincer, pentru că eram singurul care ţinea cu Olanda! Evident, tovarăşii mei voiau răzbunare împotriva unei Olande care ne trimisese acasă, uitînd că a jucat cu rezervele, iar eu voiam răzbunare… istorică, pentru anii în care marele vecin de la răsărit ne-a oprit dezvoltarea firească! Aşa că am murit la golul lui Pavliucenco şi am înviat la egalarea lui van Nistelrooy. În prelungiri, aşteptam ca ruşii să cadă fizic şi psihic! Dar au căzut olandezii! Doar bara şi norocul l-au salvat pe bietul van der Sar, apoi călăii Torbinski şi Arşavin au pecetluit rezultatul. Pînă şi la 3-1, ruşii alergau de ziceai că ies sigur pozitiv la testul anti-doping! Aiurea, se ştie că şcoala rusă de fotbal nu foloseşte niciodată droguri de sinteză, anabolizante şi amfetamine, cînd au la îndemînă remediile şamanilor siberieni. Cine ştie ce ceai de coada renului băuseră băieţii lui Guus Hiddink, cine ştie ce afumături cu cînepă de tundră suportaseră prin vestiare ! Apropo de Guus Hiddink… Omul a declarat că doreşte să ajungă cel mai urît trădător olandez, calificînd Rusia în semifinale. Şi a ajuns. E foarte interesant cum ruşii continuă în fotbal visul lui Petru cel Mare, vestitul reformator, care a adus specialişti occidentali pentru a ridica noua capitală, St. Petersburg, dar şi pentru a construi corăbii, a face negoţ, diplomaţie şi război. Petru a adus pînă şi croitori şi bărbieri, ca să-i oblige pe mujici să renunţe la bărbile pravoslavnice şi la caftane! Evident, toţi consultanţii străini au primit averi şi moşii, precum şi cetăţenia imperială. Aşa se va întîmpla şi cu Hiddink. Pun pariu că-l vom vedea boier de Gazprom!

# Spania – Italia sau triumful portarului Casillas. Despre acest meci sînt puţine de spus. Cele două echipe latine şi-au anihilat reciproc jocul, astfel încît s-a ajuns la loviturile de departajare, unde Iker Casillas a făcut diferenţa, apărînd la De Rossi şi la Di Natale. Pe site-ul UEFA, goolkeaperul spaniol e înfăţişat de un portret manga, făcut de vreun fan – îi ţîşneşc flăcări din ochi şi are părul ca volbura focului! În faţa tînărului de 27 de ani, playboyii Squadrei Azzura au ratat ca Mutu... Acum, la finalul acestor rînduri, realizez că sferturile de finală ale acestui Euro 2008 stau sub semnul celor patru elemente ale anticilor: Pămîntul care a dat forţă Germaniei, Aerul din care s-a întrupat norocul Turciei, Apa îngheţată a Rusiei care a ofilit portocalii şi Focul ce a ars în venele tînărului spaniol Casillas.

Fotbalisme (II) - Sloganul violatorilor de babe

2008-06-19T03:18:00.000-07:00

Carnavalul fotbalului european merge mai departe fără Austria şi Elveţia, fără metecii lui Domenech şi fără mutra lungă a lui Piţurcă! Je m’en fiche! Eu ţin în continuare cu playboy-ii bătrînei din Italia, care nu dau cine ştie cîte goluri dar îşi flutură graţios podoaba capilară...

# LA PIEPTUL LUI ESTELLE. Emoţionant, atît de emoţionant... La doar cîteva minute după înfrîngerea în faţa Italiei, Raymond Domenech, antrenorul Franţei, a declarat că singurul lucru la care gîndeşte este căsătoria cu iubita sa. "Îi cer mîna lui Estelle. În aceste momente, am nevoie de ea", a declarat Domenech pentru postul M6. Of, francezii ăştia şi iubirile lor! Adevărul e că, la sînul generos al frumoasei teleaste, nu-şi mai pasă de nimic – uiţi şi de cele patru goluri administrate de Olanda, uiţi şi de răutăţile suporterilor Squadrei Azzura, care, în timpul meciului, întinseseră o pancartă enormă pe care scria, la mişto: „Liberte, egalite, elimine”! Asta ironie, nu „Pe ei, pe ei, pe mama lor!”... Ăsta zici că e sloganul violatorilor de babe!

# RITUALURILE SUPORTERULUI DE FOTBAL. Cum se împodobeşte suporterul? Ca în ritualurile de trecere... Antropologic vorbind, participarea la meci e un fel de iniţiere, de intrare într-o fratrerie masculină, în care trebuie să te vopseşti în culorile tribului, să porţi peruci colorate, să consumi drogul necesar „desprinderii” (berea, frate!), să te purifici prin suferinţa „probelor” şi să te bucuri, în final. Doar aşa ajungi adult! Am văzut fani italieni costumaţi în bucătari, cu bonetă imaculată de „Chef”, suporteri francezi purtînd pălării de pai, împodobite cu homari (!) şi flori multicolore, olandezi cu lei din pluş portocaliu... Pe de altă parte, e pusă în mişcare toată simbolistica naţională, de la coarnele vikingilor la muleta toreadorului! Mă mir că românii nu s-au mascat în Dracula, probabil că nu-l simt de-al lor pe eroul lui Bram Stoker. Mie mi-a plăcut cel mai tare căciula de blăniţă albă, cu „urechi” şi stea în cinci colţuri, pe care o purta o tînără rusoaică. Dacă Mama Rusia ar fi avut chipul ei, 45 de ani de comunism ne-ar fi trecut foarte uşor!

# O GENERAŢIE EMO. M-am sucit, m-am învîrtit, tot trebuie să scriu ceva de nefericiţii fotbalişti români! Dacă generaţia lui Hagi, Gică Popescu şi Belo a fost una de aur, asta a lui Chivu şi Mutu e cam emo, aşa... N-aţi văzut ce faţă a făcut Cristi Chivu, după ce ne-au tras-o rezervele olandezilor, ce ochi mari şi trişti avea, moartea căpriorului, ce mai? Bănel, pe bancă, era statuia neagră a dezolării, ziceai că plecase camionul cu ajutoare şi el nu prinsese nici o pungă! Măi, copiii durerii, să vă spună cineva, tată, că fotbalul e un joc, nu o partidă de barbut, la care îţi bagi unghia în gît, ca piţi-goiul, cînd pierzi! Fiind un joc, e important să joci frumos, spectaculos, atît pentru tine cît şi pentru fraierii din tribune şi de la televizor! V-a zis cineva ceva după meciul cu Italia, chit că a ratat Mutu un penalty? Nu v-a zis nimeni nimic, pentru că aţi dat mingea în faţă! Aţi atacat, v-aţi creat ocazii, aţi tras pe poartă. O atitudine normală în fotbal. Dar ieri seară? Vă invitau olandezii să atacaţi şi voi – nimic. Uitaţi de blestemata pasă în spate, de arderea fîneţelor şi de otrăvirea fîntînilor, că astfel de măsuri defensive mai mergeau pe timpul partidelor lui Ştefan cel Mare cu turcii, dar de atunci au trecut 500 de ani, fotbalul şi viaţa s-au schimbat! Să fie schimbat şi Piţurcă ăsta, să aducem un antrenor străin la naţională, fie şi ungur, care să calculeze mai puţin şi să dea drumul la joc mai mult!

# CE MAI SFERTURI SE ARATĂ. Doamne-Doamne, ce sferturi se arată! Olanda – Suedia (sau Rusia, încă nu ştiu rezultatul de miercuri seară, voi ştiţi!), Germania – Portugalia, Croaţia – Turcia şi Italia – Spania... Olanda nu cred că se mai opreşte pînă în finale, nemţii lui Joachim Low vor trosni din toate încheieturile sub asaltul lui Cristiano Ronaldo şi compania, croaţii par favoriţi în faţa turcilor iar favoriţii mei, bătrînii dandy din Italia, s-ar putea să plece acasă, găuriţi de pistolarul nebun Pancho Villa, pardon, David… Oricum, o vor face graţios!

# Am încercat, dar nu mă pot abţine. Ştiţi care e asemănarea dintre o fiinţă emo şi maioneză? Dacă nu e bătută bine, se taie!

Concluzii noi după turul doi

2008-06-16T01:21:00.000-07:00

# SURPRIZE, SURPRIZE! După trei mandate, Gheorghe Nicuţ a rămas pe dinafara primăriei din oraşul Basarabilor, învins în turul doi de pesedistul Diaconu! De unde se vede că oamenii te schimbă şi cînd faci lucruri bune, pur şi simplu din plictis... Aviz lui Tudor Pendiuc! Poate că a contat şi starea de sănătate a lui Nicuţ, care l-a făcut să lipsească uneori din Primărie. Poate că nici domnia sa nu şi-a mai dorit atît de tare un nou mandat. În orice caz, e un semn de întrebare pentru Adrian Miuţescu, şeful liberalilor argeşeni, care pierde „inima” fiefului său electoral. O surpriză (aşteptată...) şi la Bradu, unde Zamfir, „regele terenurilor”, a fost bătut de „marinarul” Frătică, urmînd să ia drumul DNA, că-l aşteaptă nişte dosare cît casa.

# PRM IESE DIN CĂRŢI. Ion Mînzînă şi ai lui au pierdut şi ultima mînă din pokerul puterii, Valeriu Tudor nereuşind să-i ia locul primarului Ştefăneştiului, Dorin Bărbuceanu. În aceste condiţii, fără reprezentanţi în administraţie, peremiştii argeşeni riscă să aibă soarta ţărăniştilor, plasîndu-se, la toamnă, sub pragul electoral. Ce e de făcut?, vorba lui Lenin. Înclin să cred că nimic... Ar trebui o schimbare, însă partidul este nereformabil, întrucît e o excrescenţă a lui Vadim Tudor. El nu poate fi înlocuit din funcţie, aşadar nici imaginea partidului nu se poate ameliora. Adio şi n-am cuvinte...

# LASĂ-I SĂ MOARĂ PROŞTI! Unii se bucură că Marian Niţă, omul PSD-ului, a pierdut la Costeşti. Nouă ni s-a părut un băiat politicos, îmbrăcat mai mereu la patru ace, şi n-am luat în seamă zvonurile lansate de unii colegi de şcoală, cum că Marian nu ştia să scrie nici în clasa a şaptea... În definitiv, ar fi fost singurul care semna „ca primarul”? Rămîne de văzut ce va face necunoscutul Baicea pentru o comunitate săracă şi suspicioasă, care nu prea îşi respectă valorile – vezi cazul doctorului Dan Popescu, eminent chirurg şi manager, schimbat din funcţie la spitalul Costeşti prin intrigile şi invidia unor localnici... În faţa unor astfel de victorii ale răului, parcă-ţi vine să zici ca bătrînul Caragiale: Lasă-i să moară proşti!

# UN PRIMAR AERIAN. Ajungem şi la Capitală... L-am văzut pe doctorul Oprescu, luat pe braţe şi aruncat în sus de suporteri, în urma victoriei. Un gest foarte potrivit, mai ales că doctorul este aerian în probleme de administraţie! Ca să vă convingeţi, iată un exemplu, de cînd conducea Municipalul. Un piteştean, om respectabil, mi-a povestit că s-a trezit, după o operaţie, uitat pe masa chirurgicală, întrucît omisese să plătească brancardierilor, să-l ducă în salon! Plătise „mîna întîi”, „mîna a doua”, anestezistul, asistentele... Dar nu-i trecuse prin cap să dea 50 de mii şi la ăia cu targa! Aşa că s-a tîrît singur pe holuri. Deh, diviziunea muncii! Acum, doctorul Oprescu a ajuns să conducă Primăria Generală şi e gata să facă autostrada aia suspendată... Se vede încă o dată că oamenii sînt interesaţi mai mult de forme şi nu de conţinut, de stilul comunicării şi nu de ideile transmise. Blaga avea de o mie de ori mai multă substanţă, însă stilul său bolovănos, de ardelean greoi şi transpirat, într-un oraş al Miticilor, n-a prins!

# CURĂŢENIE RATATĂ. Odată cu eşecul lui Blaga, PD-L pierde şi şansa unei analize interne, care să-i tragă un pas în spate pe controversaţii partidului, oamenii care n-au imagine bună şi nici rezultate în teritoriu. Mă gîndesc, evident, la Cristian Boureanu, dar şi la Elena Udrea sau Radu Berceanu. Săptămîna trecută, un cunoscut din staff-ul PD-L Argeş îi ţinea pumnii lui Blaga, spunîndu-mi: „O fi el Vasile cam pripit, dar ştiu că vrea curăţenie”. Acum, Consiliul Naţional al PD-L va fi o chestie formală...

# CRUCILE LUI GEOANĂ. Totuşi, eşecul de la Bucureşti nu înseamnă, automat, că PD-L este pe un trend descendent şi că Băsescu va pierde alegerile din 2009, aşa cum trîmbiţează propagandiştii PSD. În campanie, Partidul prezidenţial este redutabil şi se va mobiliza exemplar. În plus, am citit un interviu dat de un consilier de la Cotroceni, care avertiza că, după alegerile din toamnă, PD-L ar putea face o majoritate de guvernare cu... o jumătate din PSD sau PNL! Aşa că social-democraţii, în frunte cu Geoană, ar face bine să nu se îmbete cu apă rece. Apropo... La televizor, în aşteptarea rezultatelor, Geoană făcea nişte cruci largi. Acum, una din două – ori se ruga să iasă Oprescu, ori ne arăta că i s-a terminat cariera politică!

# VISUL LUI VĂCĂROIU. Există un scenariu de răspuns la tentativa lui Băsescu de a sparge unul din cele două partide adversare. Astfel, senatorul Nicolae Văcăroiu a dat de înţeles că preşedintele ar putea fi suspendat a doua oară. Care e tîlcul ameninţării? Simplu – la toamnă, după alegeri, majoritatea parlamentară PSD-PNL ar putea să-l suspende pe Băsescu (găsesc ei nişte motive, nu asta contează...), iar preşedintele interimar (nea Nicu...) va desemna, între timp, pe Mircea Geoană drept prim ministru. Geoană va face repede guvernul, care va trece urgent prin Parlament. Aşa că, de Crăciun, cînd s-o întoarce la Cotroceni, Băsescu se va trezi cu „Prostănacul” sub brad!

E avortul un păcat?

2008-06-13T04:41:00.001-07:00

Se împlineşte o săptămînă de la mitingul anti-avort, susţinut de preoţi argeşeni şi de reprezentanţi ai unor ONG-uri, iar ecourile din presă sînt ca şi inexistente. Mass media locale s-au mulţumit să consemneze şi gata. E prea puţin, cred, pentru importanţa evenimentului – în definitiv, nu vedem în fiecare zi piteşteni care să-şi susţină, în stradă, ideile şi valorile. Să ne oprim puţin şi să medităm la ce-au vrut să ne spună...

Aşadar, de ce e un păcat să faci avort, mai ales că legea o permite? Pe ce se sprijină argumentaţia protestatarilor? Răspunsul este simplu şi se găseşte în Scripturi. „Să nu ucizi”, a spus Dumnezeu lui Moise, iar porunca a fost gravată pe Tablele Legii. O revelaţie care a schimbat lumea, ne-a civilizat, ne-a despărţit de animalitate, o revelaţie care a fost completată de modelul comportamental hristic, al iubirii aproapelui şi al iertării. Să nu uităm că, pînă la creştinism, Antichitatea greco-romană postulase inegalitatea fiinţelor umane şi se comporta ca atare – luminata cetate a Atenei n-avea nici o problemă să folosească sclavii iar rafinatul Imperiu Roman se delecta cu luptele de gladiatori. Viaţa omului n-avea mare preţ, în faţa voinţei de putere, a originii şi a resurselor. În Roma antică, nimeni nu-ţi garanta că ajungi în viaţă dintr-un cartier în altul, mai ales dacă mergeai în toiul nopţii - nu exista poliţie! Prizonierii de război n-aveau nici un drept decît acela să moară în slujba stăpînilor. Mai mult, cei de altă credinţă riscau să ajungă hrană la lei – aşa cum au aflat pe pielea lor martirii creştinătăţii. Or, în acest climat barbar, mesajul Omului din Nazaret a restaurat lumea. Sigur, oamenii sînt inegali de la natură, însă toţi pot să-şi folosească facultăţile pentru a face bine celorlalţi şi umanităţii. Pînă şi copilul slăbuţ şi şchiop poate aduce o găleată cu apă, din care să bea cei ai familiei. Astfel, oamenii devin egali în ochii lui Dumnezeu şi capătă o serie de drepturi inalienabile, în care dreptul la viaţă e, poate, cel mai important. De aici o întreagă morală, care a dominat Evul Mediu şi s-a prelungit, surprinzător, pînă astăzi, în religia drepturilor omului.

Acum înţelegem mai bine de ce e un păcat să ucizi. Numai că vedem o singură faţă a problemei. Modernitatea şi ştiinţa l-au căutat zadarnic pe Dumnezeu în ceruri şi pe pămînt, iar atunci cînd nu l-au găsit şi-au întors privirile către om. Observînd că ne deosebim de animale prin perfectibilitate, prin libertatea de a alege între bine şi rău, modernii au născut o nouă etică, bazată tocmai pe individ, pe drepturile lui, pe încercarea de a construi aici şi acum cea mai bună dintre lumile posibile. Şi ne întoarcem la chestiunea avortului. Da, spun partizanii acestei practici, e un păcat să ucizi, dar e un păcat şi mai mare să lipseşti un individ, o femeie, de dreptul de a hotărî ce face cu corpul său! Pînă la cîteva săptămîni, foetusul nici măcar n-are formă umană, ce să mai vorbim despre conştiinţă ? Are foetusul uman drepturi? Şi ... de la ce vîrstă? Au drepturi ovulul şi spermatozoidul? Sau sînt simple părţi din corpul uman, asupra cărora noi decidem? Dacă acceptăm primatul individului asupra speciei sau a lui Dumnezeu, avortul este permis. Şi nu numai el. Deja se „construiesc” piese de schimb pentru organismul uman, din celule embrionare nediferenţiate, aşa-numitele celule suşă.

Să coborîm de pe culmile filosofice, către plaiurile economiei şi politicii. Avortul are consecinţe sociale de neocolit. Este limpede că trăim într-o lume care are din ce în ce mai puţine resurse – vom arde tot petrolul în 150 de ani, vom epuiza cărbunii în vreo 200. Mîncăm din ce în ce mai mult. La mijlocul secolului trecut, Terra adăpostea 1,5 miliarde de oameni. Acum sîntem de patru ori mai mulţi. Şi ne întoarcem la Malthus – resursele cresc în proporţie aritmetică, populaţia – în proporţie geometrică. Deja, multe state au început să-şi controleze numărul de locuitori, să-şi limiteze naşterile. Or, asta se face în principal prin avort şi abia în secundar prin mijloace contraceptive. Cum răspunde Biserica? De obicei, nu prea răspunde sau, cînd o face, consideră că, dacă e dragoste în familie, unde cresc trei creşte şi al patrulea. Asta e adevărat în societăţile relativ bogate. Numai că, să vezi poznă!, bogaţii nu prea fac copii! Probleme sînt în zonele Lumii a Treia, în Africa şi America de Sud, unde sărăcia este înspăimîntătoare. Şocată, Biserica Catolică, a trebuit să accepte, cu jumătate de gură, planificarea familială în favelas-urile din jurul oraşelor Sao Paolo sau Rio de Janeiro. În China, politicul controlează mult mai tare situaţia. Nu numai că e descurajată a doua naştere într-o familie dar se selectează pînă şi animalele de casă, ca să nu aibă talie înaltă! Nu ştiaţi? Păi de ce credeţi că sînt pekinezii atît de mici? Ca să nu mănînce mult... Dar, revenind la aspectul politic, nu e asta un abuz la adresa libertăţii umane? Ba este...

Acum, ar trebui să tragem o concluzie pentru România. Să fim anti sau pro-avort? Cred că răspunsul e strict individual. Fiecare o ştie pe-a lui. Statul laic s-a aliniat moralei modernităţii şi dă dreptul femeii să facă ce vrea cu corpul ei. Contracepţie – da, avort traumatic – în ultimă instanţă. La rîndul său, Dumnezeu pare că nu mai ţine socoteala păcatelor... E bine! N-o dispărea poporul acesta, chit că vom fi vreo 16 milioane în 2050...

Şi un filmuleţ...

2008-06-11T07:16:00.000-07:00

... despre mindria galilor si romanilor! http://www.youtube.com/watch?v=JvvB0Lu_c58

Fotbalisme...

2008-06-11T06:22:00.000-07:00

N-oi fi eu specialist, dar spectacolul lumii, văzut la Euro 2008, mă ţine de o săptămînă lipit de televizor. Ce studii de geopolitică, ce analize antropologice? Încleştările de pe gazon îmi spun mai multe lucruri despre popoarele Europei decît „Starea lumii 2008” iar bufonii din tribune sînt mai expresivi decît cei ai lui Shakespeare. Din preaplinul inimii inimii mele de microbist aduc prinos cititorilor...

# RUSIA ŞI IMAGINARUL IMPERIAL. Popoarele Estului au dat buzna la „masa bogaţilor”, cum le place să se exprime comentatorilor sportivi. De fapt, tot bogaţii cîştigă – economiile Austriei şi Elveţiei au predat lecţia numărul unu sutelor de mii de turişti ex-comunişti, mărind imediat preţul la bere! Aşa că noi ne alegem doar cu mîndria de a cînta imnul naţional în gura mare, în timp ce gazdele schimbă butoaiele golite... Despre mîndria naţională au vorbit elocvent imaginile cu suporterii Rusiei, ridicînd în tribune tablouri cu foste staruri, alde Blohin şi compania... Să recunoaştem că e un pas înainte, după ce toată viaţa au cărat tablourile lui Lenin şi Stalin! Bine că n-au apărut secera şi ciocanul. În schimb, pe tricouri, Pavliucenko şi ceilalţi au jucat cu vulturul imperial, ăla bicefalu’, de le plăcea ţarilor. Se vede că place şi lui Putin. Şi lui Mitică Medvedev. Numai că vulturul s-a transformat într-o găină fără cap, în faţa băieţilor lui Luis Aragones. Spaniolii, dîrji şi tehnici, le-au administrat patru goluri, în uralele galeriei roş-galbene, de-am sărit şi eu din fotoliu, scandînd: „De la Baku la Sevilla, nu e vîrf ca David Villa!”.

# MEDIOCRITATE, NUMELE TĂU E ROMÂNIA!. Nu mă mai bateţi la cap c-am luat un punct în faţa Franţei! Se vede, încă o dată, că Loţi Boloni avea dreptate – sîntem un popor care nu pune osul la treabă, mulţumindu-se cu puţin! Samba – si, trabajo – no! Şi marele Piţurcă, strategul, selecţionerul, cum a luat-o el pe urmele lui Cîrţu, cu autobaza în poartă! Un şut n-am tras pe poartă. Dar cică a alergat Nicoliţă 12 km. Şi? Se dă vreun premiu la atletism şi nu ştiam? Băi, Nicoliţă, şi calul aleargă dar nu dă lapte, vorba unui prieten! Despre Daniel Niculae, tot vorbe bune. Cum ajungea mingea la el, cum o pierdea... Am întrebat pe ăia mai cunoscători şi m-au lămurit – cică asta e tactică! Pierdea mingea, desigur, dar între timp se odihnea restul echipei... Şi mi-a mai plăcut Goian. Ăsta mi-a răscolit toate amintirile de cinefil. Păi cum fugea el, înconjurat de francezi, era leit monstrul lui Frankenstein, cînd îl încolţiseră ţăranii ăia, cu torţe. Cică presa italiană a titrat „Satana vs. Nostradamus”, că antrenorul francez e pasionat de astrologie. O fi. Dar Piţurcă? De ce Satana? I s-o trage de la mania de a-i închide ermetic pe forbalişti, prin hoteluri, prin cantonamente, prin subsoluri, cum te închide Scaraoschi la Talpa Iadului? În fine... Lasă că nici cu franţujii lui Domenech nu mi-e ruşine… Bătrîiori, fără imaginaţie, timoraţi, de ziceai că-i făcuseră şuţii români pe la metrou, prin Marais. În zadar m-am uitat după păr blond şi ochi albaştri, după nasuri coroiate ca ale lui Depardieu şi Bourvil, că tot faţa lătăreaţă a lui Anelka era în toate prim-planurile. S-a umplut Franţa de magrebieni, frate, e un adevăr indiscutabil, care se vede şi la fotbal.

# ŞI ĂIA CU CRUCI PE BURTĂ SÎNT AI NOŞTRI... Am sărit de fund în sus cînd un post de televiziune britanic ne-a prezentat echipa naţională, alături de imagini cu nişte cocalari burtoşi, cu lanţuri de ocnaşi la gît, numai că de aur. De parcă n-am şti că ăsta e rolul presei, să selecteze chestiile neobişnuite, pitoreşti! Ei bine, la meciul cu Franţa, televiziunea elveţiană a insistat îndelung pe un suporter român, care exact aşa era – cu burtă rotunjoară, de la bere, cu ţîţe numărul doi, şi cu crucea de un kil, bîţîindu-se între ele ! Acum ce să mai zicem? Aşa e, avem şi de-ăştia... Dar ce, europenii or fi toţi nişte slăbuţi, ei, care se îndoapă la McCancer şi cumpără îngheţata cu găleata de 10 kile? Băi, frate, graşii noştri sînt de înţeles, sînt păţiţi, că am ieşit de curînd din foame, de sub Ceauşescu, cum dracu să nu-ţi faci provizii, dacă se întoarce comunismul? Dar ai voştri? La voi nu e de înţeles, că nici în dicţionar nu mai aveţi cuvîntul „penurie”... Iar despre cruce – mai bine să nu vorbim! În timp ce voi spargeţi 25 de mii de euro să vă luaţi dracu ştie ce maşină de teren, noi sîntem spirituali şi băgăm cam tot pe-atît în semnul patimilor Mîntuitorului. Cu cît mai grea crucea, cu atît mai bine – e o formă de penitenţă. Păi ce, credeaţi că e uşor să cari două kile de aur, 24 de ore pe zi? Călugărul Silas, din „Codul lui da Vinci”, ăla care se mortifica purtînd ciliciu, era mic copil pe lîngă pătimitorii noştri, da?

# EIN BEER, EIN SCHNAPPS. Habar n-am dacă am scris corect, însă elevii lui Joachim Low au trecut pe lîngă polonezi în ritm de Oktoberfest – o bere, un şnaps, un şnaps, o bere. Şi asta după ce, în tabăra poloneză, meciul se prezenta ca unul de viaţă şi de moarte – panii amintindu-şi că ţara lor mai fusese ştearsă de pe hartă. Bine, asta se întîmpla în Cel de-al Doilea Război mondial, însă suporterii abia acum aflaseră! Lăsînd gluma la o parte, oamenii sînt de înţeles – cu doi vecini mari (ruşii şi nemţii), care s-au iubit în disperare de-a lungul timpului şi s-au vizitat cu tancurile, trecînd mereu peste tine, automat ajungi naţionalist... Uite însă că fotbalul, ca şi războiul, e un joc în care căştigă cel mai bine pregătit. Degeaba au şarjat Lewandowski şi Smolarek, sublimi călăreţi sinucigaşi, că avîntul lor s-a frînt de zidurile redutei lui Lehmann. Un 2-0 ce a consimţit diferenţa dintre tabere.

# CEL MAI SIMPATIC SUEDEZ e, pentru mine, cel ce se numeşte ... Zlatan Ibrahimovic! Doamne, ce torpilă a trimis în poarta săracului Nikopolidis, care a rămas cu gura căscată, precum turiştii la Acropole! Dacă trece de grupe, geniul suedez ar trebui să poarte nume de viking – Zlatan cel Negru!

Pendiuc va învăţa să rişte?

2008-06-03T04:28:00.001-07:00

# CU BOUREANU SAU CU NICOLESCU? După ce-au obţinut 16% la judeţ, mai mult decît sperau, liberalii argeşeni au o dilemă – cu cine să facă alianţă? Cu Boureanu şi, horribile dictu, cu Gogu Davidescu? Sau cu Nicolescu şi compania? Ţinînd cont de campania exclusiv pozitivă, Miuţescu poate merge şi cu unii şi cu alţii! Totuşi, cum PSD şi-a tăiat partea leului, n-ar fi exclus ca liberalii să poarte negocieri cu preşedintele Nicolescu, pentru susţinere în Consiliu, în schimbul păstrării în posturi a clientelei PNL... În plus, în calitate de parlamentar (probabil şi din toamnă încolo...), Adrian Miuţescu poate colabora cu Nicolescu pe obiective punctuale, pe investiţii şi programe. Semnalul pare dat de la Bucureşti, unde o anumită parte a PNL nu se fereşte să spună că-l sprijină pe Oprescu.

# LA RUPEREA GÎTULUI. Că veni vorba despre Boureanu... Tînărul politician n-ar trebui să fie foarte supărat că a pierdut în teritoriu, în faţa unor baroni locali. Acelaşi lucru l-au păţit mai experimentaţii Cezar Preda şi Radu Berceanu, care se întorc cu coada între picioare la Bucureşti... Se pare că Băsescu e un adept al darwinismului politic! Pentru preşedinte, cea mai bună soluţie de constituire a unui partid puternic e să-şi arunce în luptă apropiaţii. Cine scapă – bine! Cine nu, la ruperea gîtului! Astfel, PD-L seamănă mai degrabă cu o „legiune a blestemaţilor”, ca-n Sven Hassel! Şi nici despre democraţie internă nu poate fi vorba. Abia ce-a mîrîit un pic Gabi Popa la adresa lui Boureanu că junele deputat s-a şi zbîrlit tot, ameninţîndu-l pe doctor că nu va mai avea loc, la toamnă, pe liste!

# DISPARIŢIA PRM. Ieri, peremiştii lui Mînzînă au stat ca pe ace, ca să afle dacă au sărit pragul electoral. Şi le-au lipsit cîteva sute de voturi ca să-l treacă... Aşa că, de acum înainte, partidul lui Vadim nu mai contează nici la Piteşti, nici la judeţ! Va fi mai bine fără? Nu sînt convins. Spre deosebire de turbaţii de la centru, unii peremişti argeşeni, îndeosebi domnul Mînzînă, erau oameni de dialog şi de caracter. Dar nu le-a folosit la nimic – protocronistul Ungheanu şi agresivul Neguş au ştampilat definitiv imaginea partidului. Probabil că eşecul de duminică îi va marca şi la generale – iar tranziţia românească se va termina odată cu dispariţia PRM din prim-planul politicii naţionale...

# UN PNG ATIPIC. Nici penegiştii lui Lazăr n-au reuşit să intre în consiliul judeţean, în ciuda campaniei lor energice şi a calităţii liderilor. La ei, alta a fost beleaua – nu şi-au dat ochii peste cap, nici n-au spumegat, ca mentorul Becali. Dimpotrivă – au avut un discurs coerent, axat pe probleme locale şi pe specificul creştin-democraţiei. Dar n-a fost suficient... Probabil că nici nu au reuşit să-şi scoată la vot toţi susţinătorii. Fără ajutor de la centru, bazîndu-se doar pe resurse locale, organizaţia PNG Argeş se va resimţi după eşec. Păcat! Şi mai bănuiesc ceva... PNG şi PRM „s-au canibalizat”, şi-au împărţit electoratul anti-sistem, care nu trece de zece la sută.

# DESPRE ORAŞELE-STAT. Ieri, presa centrală vorbea despre „oraşele-state”, în legătură cu Clujul, Piteştiul sau Piatra-Neamţ. Conceptul e interesant. S-ar putea ca, în post-istorie, să regăsim cîte ceva din caracteristicile Evului Mediu şi ale Antichităţii. Oraşele stat nu sînt o invenţie nouă; Grecia lui Socrate era, de fapt, o ligă de oraşe-stat; în perioada medievală, Germania era o federaţie de landuri organizate în jurul burgurilor importante. Asia a reluat această tradiţie; Hong Kong şi Singapore sînt modele de oraşe stat ce se bucură de mare succes. China cunoaşte şi ea fenomenul, cu al său Shanghai. În Europa, moneda unică şi comerţul liber au făcut ca volumul schimburilor să fie uneori mai mare între oraşe apropiate din state diferite decît între oraşe depărtate din acelaşi stat. Conceptul de dezvoltare regională va duce la o competiţie între regiuni (pentru atragerea fondurilor, investiţiilor dar şi a oamenilor talentaţi); în acest fel aglomerările urbane se vor dezvolta dînd naştere unor adevărate oraşe-stat. Acestea vor începe să-şi dezvolte o cultură şi o identitate proprie, puterea administraţiei locale, precum şi a administraţiei europene să crească, în timp ce puterea administraţiei naţionale să scadă. Deja personalităţile politice vizează mai degrabă funcţii în administraţia locală sau în administraţia europeană decat posturi în administraţia centrală. Mă gîndesc că Piteştiul nu va putea să ajungă un adevărat oraş-ştat decît dezvoltînd zona metropolitană, înglobînd comunele limitrofe şi absorbind fonduri europene la greu… Dar asta presupune ca Tudor Pendiuc să rişte ceva mai mult. E de notorietate faptul că edilul nostru, cu care vom împărţi oraşul încă patru ani, are o mentalitate oarecum rurală – nu concepe să se îndatoreze, n-a luat împrumuturi pentru investiţii, nici n-a ieşit cu obligaţiuni municipale pe piaţă. Să vedem dacă o să-i ajungă resursele locale pentru cursa dezvoltării!

Peisaj însîngerat după bătălie

2008-06-03T01:37:00.001-07:00

# PSD a cîştigat mai mult decît a sperat. Poate şi mai mult decît a meritat...

E ca la jocurile pe calculator – pe măsură ce vin rezultatele, nivelul de incertitudine scade (se risipeşte acel „fog of war”) iar harta se luminează. Avem roşu peste tot... PSD Argeş a cîştigat o victorie cum n-a mai avut de mult... Nu numai că şi-a păstrat Piteştiul şi cei 70 de primari dar a intrat şi în zone altădată interzise – de exemplu la Rucăr, unde Ion Dulamă l-a gonit din primărie pe Titi „Flocea” Ghica. Avem şi două recorduri naţionale: candidatul PSD a cîştigat Primăria Dărmăneşti cu 98,9%! De asemenea, candidatul PSD de la Rociu a obţinut un Consiliu Local alcătuit 100% din membri social-democraţi. Tudor Pendiuc a reuşit al cincilea mandat, cu 72% din voturi (urmat de Gh. Frătoaica – 13% şi Anca Barbu – 9%) iar Constantin Nicolescu a cîştigat judeţul, cu vreo 55%. Din surse ale partidelor, rezultă că Adrian Miuţescu s-a plasat pe locul al doilea, iar Cristian Boureanu a adunat abia vreo 10% din voturi... Consiliul Piteşti şi cel judeţean sînt dominate de pesedişti. Cornel Ionică poate fi din nou vice, la fel Florea Costache... În nord, fieful dreptei, primarii Călin Andrei şi Gh. Nicuţ au intrat în turul doi. La Costeşti, liberalul (?) Dan Vasile a ieşit pe trei, la Ştefăneşti, Dorin Bărbuceanu are viaţă grea, în turul doi, cu peremistul Valeriu Tudor (curtat, după cît se pare, de PSD!). Ca să nu mai vorbim de primarii „pe viaţă” de la Albota, Bascov, Mioveni, cu procente peste 70%.

Cauzele victoriei

De ce s-a ajuns aici? Cea mai simplă explicaţie ar fi aceea că argeşenii n-au gustat campania anti-sistem, făcută de Cristian Boureanu şi de Anca Barbu. În comentariul de ieri chiar mă întrebam cîte voturi poţi să aduni cu măciuca şi cu publicaţii otrăvite... Acum, electoratul a dat răspunsul – foarte puţine. Mă aşteptam întrucîtva la asta. În acest judeţ, alogenii sînt priviţi cu suspiciune iar independenţii n-au mari şanse de afirmare socială... În urmă cu 14 ani, cînd m-am mutat aici, prima întrebare care mi s-a pus a fost: „Dumneavoastră al cui sînteţi?”. Adică de ce pol de putere aparţin, cui fac jocurile. De atunci şi pînă acum, n-am băgat de seamă să se fi schimbat ceva în mentalitatea argeşeanului. Lumea se globalizează, tinerele generaţii devin cetăţeni planetari, dar la noi tot legăturile de sînge sînt mai tari, afacerile şi politica se joacă tot în familie, încuscririle bat orice diplomă... Sau, ca să fiu mai exact, la diplome egale este preferat omul casei! Cam ca în masonerie, unde, la oferte egale, este aleasă oferta fratelui... Asta nu e neapărat un lucru rău. Gîndiţi-vă la deviza familiei Brătianu („Prin noi înşine”). Au făurit nişte argeşeni statul român modern? L-au făurit... A dat Argeşul un preşedinte post-revoluţionar, pe Emil Constantinescu? A dat... Se sprijină argeşenii unii pe alţii, se trag în funcţii? Pozitiv. Dar asta nu înseamnă automat că sînt incapabili... Dimpotrivă, cei mai mulţi sînt oameni extrem de competenţi, altfel această reţea mai mult sau mai puţin ocultă s-ar fi rupt demult. Domnul Boureanu a ignorat această particularitate, iar acum e ameţit. Ar trebui să se îngrijoreze şi mai tare – prevăd că îl va aştepta un puci în partid, pentru că democraţii lui Cîrstoiu, ăia pe care i-a marginalizat, abia aşteaptă să-i ia gîtul, şi lui şu traseistului Gogu Davidescu... Să-i ia gîtul la modul simbolic, desigur. Dar mai există şi alte cauze ale victoriei PSD. Uitaţi-vă la Pendiuc! De ce a luat 72% ? Pentru că a făcut ceva în Piteşti. Bine-rău, a schimbat faţa oraşului, a adus tiribombe, maimuţe acrobate, fîntîni cîntătoare, autobuze... Uitaţi-vă la Stancu, de la Bascov! Ce mai contează că abia şi-a luat bacalaureatul? Localitatea e OK, după asta a fost votat. Se adevereşte şi la noi, după aproape 20 de ani de la Revoluţie, că lumea alege candidatul cel mai cunoscut, acela care a făcut ceva pentru comunitate, în detrimentul studiilor, discursului, look-ului! În fine, aş mai vedea şi o a treia cauză... Într-o democraţie consolidată, politica nu mai e o chestiune de viaţă şi de moarte! Argeşenii care trăiesc acceptabil se bucură de libertate, îşi cumpără maşini noi şi sparg banii la mall, şi-au pierdut încrîncenarea politică, îi doare în bască de cine va fi primar. Argeşenii care trăiesc prost nu mai cred pe nimeni, nu mai vin la vot... Aşa că schimbarea e mult mai dificială.

Ce va fi în continuare?

Asta da, întrebare! PSD va domina autoritar administraţia următorilor patru ani, practic fără opoziţie. Dar n-ar trebui să i se urce la cap! Restul ţării este portocaliu, probabil că alegerile generale vor fi cîştigate de partidul lui Băsescu, aşa că, de la iarnă, cînd se va schimba guvernul, s-ar putea să se închidă robinetul investiţiilor de la Bucureşti! Cu siguranţă, miliardul de euro al lui Miuţescu a zburat spre alte orizonturi, ca puiul cu aţa! Aşa că primarii şi consilierii PSD ar face bine să se apuce de muncă, să se pună pe scris proiecte pentru bani europeni, să creeze condiţii pentru investitorii străini! Chestii grele, chestii de administraţie! Acelaşi lucru îl are de făcut şi Constantin Nicolescu, pe ai cărui umeri cade o sarcină şi mai grea – să plaseze Argeşul în poll-position, în cadrul regiunii Muntenia Sud, să ia faţa Prahovei, altfel sîntem pierduţi... Lui Tudor Pendiuc trebuie să-i spunem că felicitările s-au terminat. La fel şi investiţiile de impact, de Public Relation. Acum se aşteaptă de la domnia sa un travaliu mai puţin spectaculos dar mai important – să rezolve problemele Termoficării, ale preţului utilităţilor, să pună ordine în cartiere, să ridice locuinţe sociale. Şi, mai mult decît orice, să gîndească în perspectivă – cum va arăta Piteştiul anului 2020?

O concluzie pentru... Opoziţie

În Argeş, dreapta a fost mereu în opoziţie, indiferent de cum s-a numit prefectul sau primul ministru. După alegerile acestea, PNL şi PD-L sînt într-o situaţie şi mai grea. Dar cea mai mare greşeală pe care o pot face oamenii lui Boureanu şi ai lui Miuţescu e să înceapă să dispreţuiască electoratul, să creadă că nu îi merităm... Au pierdut o bătălie, nu şi războiul. Dacă vor să mai aibă vreun cuvînt în politică şi administraţie, trebuie să se reîntoarcă în tranşee încă de azi! Campania electorală se face timp de patru ani, nu cu o lună înainte de alegeri! În măsura în care vor monitoriza administraţia pesedistă, în măsura în care vor denunţa abuzuri şi vor propune soluţii, vor mai avea viitor politic. Altfel... Pe final, să remarcăm că jocul politic din Argeş (ca în toată ţara) se simplifică. E un joc în trei, iar partide precum PRM sau PC nu mai încurcă pe nimeni.

Alegerile, ca o partidă de poker

2008-06-01T22:13:00.000-07:00

PSD a fost servit, PD-L a mers la cacealma
Pendiuc - 65%, Nicolescu - 55%

Mai vă amintiţi hîrtia de turnesol? Acea bucăţică de sugativă, de la orele de chimie, care ne ajuta să aflăm dacă un preparat este acid sau bazic? Ieri, la alegeri, Argeşul tocmai a folosit turnesolul şi acum aşteaptă... Aşteaptă să vadă – mai e roşu sau nu? Păi nu ne-au spus unii şi alţii că sîntem „judeţ roşu”, adică un teritoriu acid, dominat de 18 ani de PSD? Ne-au spus, în frunte cu Mihai Tatulici, pe care l-am observat în campanie, abia ascunzîndu-şi dispreţul. După mintea lor, sîntem un fel de lumpen-proletari, orbiţi de invidie şi resentiment, care, de sărăcie, de la Revoluţie încoace, votează în disperare cu stînga şi nu şi-au mai schimbat primarul de 16 ani. Tot după mintea lor, sîntem conduşi de o şleahtă de hoţi şi de şarlatani, care controlează toate centrele puterii, mituind, şantajînd, băgînd pumnul în gură. Aşa să fie? Nici pomeneală. Realitatea e mult mai complexă decît aceste judecăţi generalizante. De fapt, sîntem unul dintre judeţele bogate ale ţării. Conform standardelor dezvoltării umane, municipiile Argeşului se prezintă decent. Industriile judeţului s-au păstrat şi s-au dezvoltat, dovadă că prea puţini argeşeni au plecat să muncească în străinătate. Piteştiul şi-a dublat suprafaţa locuită, din 1989 încoace. Şi aşa mai departe... Sînt lucruri pe care le ştim cu toţii. Aşa cum ştim şi valoarea conducătorilor locului – cei mai mulţi din PSD, fără îndoială, dar şi liberali, democraţi etc. Sigur, sînt mari deosebiri între viaţa la ţară şi cea de la oraş, între nord şi sud, chiar între grupurile sociale... Sigur, expansiunea economică e însoţită, uneori, de corupţie, cinism, mîrlănie, haos. Dar, cu bune sau rele, Argeşul e un judeţ în care poţi să trăieşti bine, fie că eşti mulţumit de sistemul politic, fie că-l conteşti. Şi din nou ne întoarcem la punctul de plecare – rezultatele votului de ieri ne vor arăta cît de „roşu” sau cît de „albastru” e locul în care trăim...

O campanie animată şi interesantă...

Faţă de 2004, campania electorală mi s-a părut mult mai animată şi mai interesantă. A fost o campanie în care s-a simţit mîna oamenilor de specialitate, multe dintre formaţiunile politice apelînd la firme de consultanţă, din Piteşti sau de la Bucureşti. A fost şi o campanie a celor din eşalonul doi, a primarilor de comune, care şi-au dat seama că au nevoie de expunere media şi au procedat în consecinţă, cumpărînd spaţii generoase în publicaţiile locale. S-au născut şi situaţii amuzante. Un primar PSD, cu reclamă în pagina 2, s-a revoltat că şi-a găsit contracandidatul la pagina 3! Cu greu a fost convins că, în urma contractului, n-are control decît asupra spaţiului publicitar pe care l-a cumpărat! Cu asemenea clienţi supărăcioşi, pînă şi editorialiştii s-au purtat „cu mănuşi”, abţinîndu-se de la comentarii... În afara mixului media, s-au folosit mijloace clasice – panotaj, marketing direct (vizite în cartiere, în pieţe, caravane), comunicare BTL – concerte, corturi de campanie dar şi „acţiuni gospodăreşti”, din partea edililor în funcţie (asfaltări, tăieri de panglici etc). Desigur, campionul comunicării BTL mi s-a părut a fi Tudor Pendiuc, primarul Piteştiului, care, într-o lună, a inaugurat Piaţa Primăriei, fîntîna cîntătoare, i-a adus pe cei de la „Phoenix”, a aprins de vreo cîteva ori nocturna stadionului din Trivale şi a luminat cerul cu nenumărate focuri de artificii. Pe aceeaşi linie, a evidenţierii realizărilor, a mers întregul PSD. Dar şi pe evitarea confruntărilor – Constantin Nicolescu, preşedintele Consiliului judeţean, a refuzat sistematic să participe la confruntări televizate cu contracandidaţii săi. Şi, atunci cînd a acceptat, a avut o atitudine echilibrată, chiar modestă. Îmbrăcat cu „o gecuţă”, cum zicea, scandalizat Adrian Miuţescu, preşedintele Nicolescu şi-a jucat la perfecţie rolul de „om popular”, „om al locului”. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, chiar este! La poker, se numeşte să fii servit...

Atacuri sau proiecte ?

Aceasta a fost dilema partidelor de opoziţie. Adrian Miuţescu, preşedintele liberalilor argeşeni, a ales să facă o campanie strict pozitivă, axată pe proiecte. În mandatul său de preşedinte al Consiliului judeţean, Miuţescu a promis că va aduce în Argeş un miliard de euro, concretizat în mari proiecte – autostrada Piteşti-Sibiu, tren uşor pînă la Mioveni etc. Sloganul a suscitat mari controverse, însă n-a lăsat pe nimeni indiferent, de la Nicolae Văcăroiu, preşedintele Senatului, pînă la ultimul primar de comună. În timp ce pesedistul atrăgea atenţia că suma e exagerată, amintînd că scutul american anti-rachetă costase 100 de miliarde de euro, primarii se interesau cît le revine din miliard! Activ, Adrian Miuţescu şi-a organizat un cartier general mobil, într-un autocar, şi a bătut judeţul în lung şi în lat, dar uneori a mai şi „sărit calul” – imaginea sa, cu mîinile deschise a binecuvîntare, a plutit zile în şir, pe un dirijabil, deasupra Piteştiului... Chiar dacă nu va reuşi să-l învingă pe Nicolescu, liberalul a cîştigat în notorietate şi va gusta fructele dulci ale efortului în timpul alegerilor din noiembrie. La polul opus s-a plasat Anca Barbu, candidata liberală la Primăria Piteştiului. Cu celebra măciucă (marca Ghilezan) în mînă, doamna Barbu a părut un fel de sperietoare, agăţată pe faţadele blocurilor, ceea ce a contrastat teribil cu ceea ce ştiam despre dînsa – o intelectuală fină, o scriitoare, o specialistă în administraţie. „Aveam nevoie de notorietate”, mi-a spus domnia-sa. Probabil... Însă, după etapa de lansare, aşteptam o schimbare de imagine, concretizată prin proiecte, programe, ca şi printr-o poză zîmbitoare! N-a fost să fie. Piteştenii au rămas cu gîndul la tema iniţială, o temă anti-sistem, bazată pe acuzaţii de corupţie şi incompetenţă la adresa primarului Pendiuc. Sînt curios dacă acest tip de discurs a avut efect... Vom vedea, probabil, mîine. Pe aceeaşi idee a mers şi campania tînărului Cristian Boureanu, reprezentantul PD-L. Avînd la dispoziţie resurse materiale importante, PD-L a avut cele mai percutante afişe de campanie, cele mai multe bannere şi mash-uri (pînă în ultima săptămînă, cînd s-a revărsat pe toate zidurile mareea roşie a afişelor PSD!!!), dar şi cei mai inimoşi tineri susţinători... A avut însă şi cele mai otrăvite săgeţi – precum cele două publicaţii care îi „demascau” pe membrii clanului Nicolescu, diversiunea că PNG îl dă voturile, atacurile televizate de la „Realitatea”. Ca un pokerist cu experienţă, Boureanu n-a arătat deloc că porneşte cu carte proastă – străin de judeţ, cercetat de DNA, fără experienţă administrativă. Sigur pe sine, a jucat la cacealma, cu un rînjet pe buze. A cîştigat? Vedem tot mîine... Pe lîngă el, Gh. Frătoaica, omul PD-L pentru Primăria Piteşti, a părut şters, neconturat. Cele mai bune imagini i-au apărut în „Curierul”, acelea cînd resuscita un muribund. Pentru fotoliul de primar e prea puţin.

Surprize plăcute la PNG

O surpriză plăcută a constituit-o campania PNG-CD Argeş. Fără să beneficieze de ajutorul preşedintelui Becali, inimoşii Cornel Lazăr şi Dănuţ Bulf au luat judeţul la picior, s-au întîlnit cu piteştenii, au făcut caravane, au dat interviuri şi au strîns mii de mîini. Un asemenea efort se va vedea recompensat. Înclin să cred că, în Argeş, PNG va trece pragul de cinci procente şi va avea cîţiva primari. În schimb, PRM putea avea o campanie mai consistentă. La fel, Partidul Conservator şi PNŢ-CD. Dar ultimele două s-ar putea să fie în zona de două-trei procente... Să mai avem puţină răbdare, pentru primele rezultate. Aha, să nu uit! A candidat şi Vasile Niţu, fostul prefect... Cum, nu l-aţi votat?

Cazul PS Calinic-Smeoreanu este unul tragic...

2008-05-17T09:35:00.000-07:00

Săptămîna trecută, Florin Bichir, de la Evenimentul zilei, publica articolul de mai jos, despre batjocorirea Episcopului Calinic. Comentariile sînt de prisos (?)...

BICHIR: „Răul să îl scrii pe apă“

Pascal Ide spunea că prietenia este singura relaţie pe care o alegem în viaţă, toate celelalte relaţii fiind impuse: „Ceea ce caracterizează deci prietenia este mai întâi faptul că este gratuită prin această alegere; nimic nu ne obligă să alegem pe unul sau pe altul ca prieten“.

E greu de definit acest termen prietenie, pentru că este un sentiment ciudat. Şi cu atât mai mult doare când prietenia este trădată, când ea se transformă în ură.

Scriitorul şi jurnalistul Gheorghe Smeoreanu din Piteşti a împărtăşit ani întregi o relaţie de prietenie şi de admiraţie faţă de episcopul locului, ierarhul Calinic. A publicat chiar o carte remarcabilă - „Veşnicia de zi cu zi“, în care Prea Sfinţitul răspundea întrebărilor sale pertinente. Copleşit de personalitatea ierarhului, domnul Smeoreanu nu s-a ferit să-l numească, pe drept cuvânt, pe PS Calinic „omul deplin al culturii argeşene“. Brusc însă s-a întâmplat ceva. Peste noapte, episcopul a devenit inamicul public numărul 1 al domnul Smeoreanu, care-l face în toate felurile: „Prea Asfinţitul Kalinic“, lasă de înţeles că are înclinaţii homosexuale, îl acuză voalat de crimă pe colaboratorul său apropiat. Mai mult, îl suspectează de „grave probleme psihice“ şi îl acuză de „trufie, de făţărnicie, de arghirofilie, de dispreţ faţă de oameni“. Toate relele din lume îi sunt atribuite. Din Prinţul Bisericii, Episcopul Calinic a devenit, în viziunea fostului admirator necondiţionat, un diavol.

N-am de ce să-l apăr pe ierarhul Calinic. O fac cărţile şi faptele sale. Cărţi de „nivel european“ după cum este nevoit să recunoască şi domnul Smeoreanu. Dureros este cum prietenia se transformă în ură, bunătatea devine duşmănie, albul se schimbă-n negru. Spre onoarea lui, Prea Sfinţitul Calinic nu a răspuns acestor atacuri inimaginabile. Polemica a inflamat judeţul, iar un alt jurnalist, Cristian Cocea, s-a grăbit să-i răspundă lui Gheorghe Smeoreanu: „Acum, ajuns director de blog, după ce împărăţise judeţul, observă că toate porţile i se trântesc în nas. Şi se umple de fiere, ca un înger căzut. În loc să se smerească, înjură. Pe cine? Pe foştii prieteni şi protectori. Parcă-l văd cum bântuie pe sub geamurile episcopului, văitându-se: Prea Sfinţite, mi-e foame!, în timp ce îşi freacă indexul cu degetul mare“.

Şi eu am greşit de multe ori, furat de febra condeiului. L-am rănit fără să-l cunosc pe Mitropolitul Laurenţiu, am scris în termeni nu tocmai laudativi despre ÎPS Bartolomeu. Ba chiar l-am înţepat pe actualul Patriah când era ierarh la Iaşi. Ulterior mi-a părut rău şi am încercat, după putinţă, cu smerenie, să îndrept leziunile sufleteşti provocate. Să-mi cer iertare, pentru că Sfântul Isisdor Pelusiotul zice: „Răul să îl scrii pe apă“.

Pentru că, de cele mai multe ori, un cuvânt doare mai tare decât o palmă. Că unii nu înţeleg acest lucru şi o pun pe seama unor conspiraţii sau a unei „diplomaţii“ e strict problema lor. Important este, după cum mi-a spus un duhovnic, că suntem judecaţi după ultimele noastre fapte!

Cazul „PS Calinic - Smeoreanu“ este unul tragic. Tragic pentru domnul Smeoreanu, care vrea plin de orgoliu să înjosească nu doar un ierarh al Bisericii, ci un fost prieten. Să-i arate ce puternic şi tare este el. Sper că se va căi când se va goli de nefireasca ură.

Fîntîna a început să cînte...

2008-05-09T23:54:00.000-07:00

Aseară, în acordurile Odei Bucuriei, a fost inaugurată fîntîna cîntătoare din Piteşti... Lume ca la urs, Filarmonica live, artificii şi lasere... A fost frumos, dar distracţia mi se pare cam scumpă - 1,5 milioane de euro!

Săptămîna Luminată în Bucovina (II)

2008-05-07T00:04:00.000-07:00

Mănăstirea Suceviţa - Moartea

Putna - Lespedea mormîntului lui Ştefan

Moldoviţa - Asediul Constantinopolului

Moldoviţa - Asediul Constantinopolului

Maestrul Sadoveanu cu Patrocle

Fălticeni - Casa Lovineştilor

Dragomirna - Miniaturi Crimca

A doua parte a reportajului nostru e mai „cu capul în nori” – de fapt, autorul s-a uitat după ziduri vechi de biserici şi a căutat urmele cărturarilor mai vechi sau mai noi...

Luni, a doua zi de Paşte – Putna

O fi Bucovina „Ţara de dincolo de negură”... dar este şi Patria Smîntînii! Duminică tot de smîntînă am avut parte, fie că îngroşa ciorba rădăuţeană (de gustul şi culoarea ciorbei de burtă, doar că e cu piept de pui...), fie că răcea bulzul, fie că inunda papanaşii! Noroc cu tochitura de vînat, condimentată de-ţi lua gura foc, că altfel... Prima zi de Paşte ne-a supus la toate caznele, mai ales că postisem cu toţii în Săptămîna Mare, iar stomacurile noastre se obişnuiseră cu bucate subţirele! Noroc cu lunea, cînd toată lumea a decretat că e timpul pentru plimbare şi am luat-o uşor către Rădăuţi şi, de acolo, spre Putna. Rădăuţiul are vreo 30 de mii de locuitori şi e al treilea oraş, ca mărime, din Suceava. Nu se ştie cu precizie etimologia locului – unii consideră că denumirea se trage de la un voievod Radomir, ale cărui sate le întîlneşte Bogdan, descălecînd din Maramureş. Alţii cred că Rădăuţi vine din latinul Rothacenum, o colonie romană puternică. În fine, există şi o a treia părere – în slavă, “rada” însemnînd “sfat”, “adunare”. În interbelic, Rădăuţiul a fost un tîrg cosmopolit, în care auzeai vorbindu-se toate limbile pămîntului. Pînă în anii ’70, aici a existat o importantă comunitate evreiască. Circula şi un banc, cică în timpul războiului de 7 zile, Uniunea Sovietică a ameninţat Israelul că, dacă nu se retrage din teritoriile arabe ocupate, bombardează Rădăuţiul! Astăzi, nu cred să mai existe o sută de evrei în oraş... În urma lor a rămas un impozant Templu, mai mare decît cel din Piteşti.

Mergem la mănăstirea Bogdana, cel mai vechi lăcaş religios din zonă. Monument de arhitectură, biserica Sfântul Nicolae a fost zidită de voievodul Bogdan Vodă (1359-1365), ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru izbînda în luptele ce le-a purtat pentru a pune bazele unui stat la răsărit de Carpaţi, în Ţara Moldovei. Biserica e deosebită, n-are turlă şi pare o casă mai mare de gospodar... Mă uit mai cu atenţie. Avea dreptate arhitectul G.M. Cantacuzino cînd scria că mănăstirile moldovene au un stil original, o îmbinare de gotic şi bizantin. Dispoziţia generală a planului Bogdanei prezintă caracteristicile basilicii romanice cu cor şi cu absidă, tendinţa de a frînge unele arcuri şi bolţi e caracteristică arhitecturii gotice, iar specific arhitecturii bizantine este delimitarea spaţiului interior în altar, naos, pronaos şi pridvor. Ne reculegem la mormîntul ctitorului, în timp ce, din biserica nouă, plasată mai în spate, se revarsă slujba... Crucile malteze şi celtice, zugrăvite pe pereţi, mă fac să mă simt ca într-o capelă militară. N. fotografiază de zor o rozetă de piatră, de pe latura de sud, şi-mi spune încîntat: „Ai văzut, e Floarea Vieţii?!”, complexă dantelărie fractală, despre care vorbesc iniţiaţii tradiţiei occidentale.

Pînă la Putna, trecem prin sate de graniţă, îngrijite şi bogate. Case noi, fără opulenţa viloaielor din Certeze, semn că aici încă se mai construieşte pe măsura omului. Găsim chiar şi o fabrică de pantofi, cu magazinul de prezentare deschis! În parcare, maşini ca la balamuc, înăuntru – neveste disperate probînd de zor, că preţurile sînt foarte mici... Nici doamnele noastre nu fac excepţie, aşa că pierdem vreo oră... Cînd să plecăm, începe ploaia, care ne va însoţi pînă la Putna. Sub valurile de apă, aşezămîntul lui Ştefan cel Mare mi se pare mai mic... Şi aici sînt sute de vizitatori, de toate naţiile. Se filmează de zor, se fac fotografii. Pîcle alburii se ridică din pădurile dimprejur, de pe vîrfurile de deal care ocrotesc mănăstirea. Poate că de pe unul din aceste vîrfuri a tras cu arcul Ştefan, în căutarea locului de zidire. Neculce, parcă, într-o „Samă de Cuvinte”, povesteşte că, alături de domn, au mai tras trei boiernaşi – şi unde au căzut săgeţile primilor doi s-au făcut poarta şi clopotniţa. În schimb, săgeata celui de-al treilea a mers atît de departe, încît a căzut pe dealul Sionului, ceea ce l-a pus pe Ştefan într-o postură tare proastă... aşa că temerarului i s-a tăiat capul! O fi fost Domnul atît de „degrabă vărsătoriu de sînge nevinovat” ? Privindu-i portretul, pe Tetraevanghelul din muzeu, n-ai cum să ştii... Mă minunez, a cîta oară?, în faţa giulgiului Mariei de Mangop, a doua soţie a lui Ştefan, din neam bizantin. Pe acoperămînt sînt brodate minunate semne polare, S-ul oglindit, svastici cuprinzînd un pătrat, inscripţii a căror origine se pierde în negura timpului – am mai văzut astfel de ornamente pe vasele de Cucuteni (5000-6000 î.H.), la muzeul din Piatra Neamţ...

Marţi, a treia zi de Paşte – pe urmele Lovineştilor

Nici astăzi n-avem stare. Cum Fălticeniul e la treizeci de kilometri de Voroneţ, iar drumul e ca-n palmă, dăm bice cailor. În drum, ne abatem spre comuna Mălini, unde s-a născut Nicolae Labiş. Găsim casa – mică şi ascunsă într-o livadă cu flori albe... Ghidul, o doamnă care a venit pe bicicletă să ne deschidă poarta, recită cu înfiorare din „Moartea căprioarei”. Interiorul e mic, sărăcăcios... Fotografii care-l prezintă pe Labiş la vîrsta primelor iubiri, apoi la Şcoala de Literatură. Noi vrem să ştim dacă a fost împins sub tramvai de oamenii Securităţii, dacă „pasărea cu clonţ de rubin” înseamnă P.C.R.... Gazda zîmbeşte sibilinic şi clatină din cap... Unul dintre haidamacii implicaţi în accident a avut o soartă similară (!), altul trăieşte în Germania. R. găseşte într-un colţ o păpuşă veche, cu cap cojit de porţelan. „Am avut şi eu una la fel, în copilărie... Extraordinar, de cînd nu m-am mai gîndit la ea! Numai că a mea avea rochiţă galbenă...”.

Plecăm mai departe, la mănăstirea Slatina, ctitorie a lui Alexandru Lăpuşneanu, „fratele Pahomie”, cum îi zice N., care ne povesteşte, rîzînd, episodul călugăririi domnului, cam cu forţa, pe patul de moarte. „După ce-l îndopaseră bine cu otravă, cred şi eu că trăgea la cele sfinte!”. La asta, adaug chestia lui Odobescu, marele ospăţ la care domnul i-a poftit pe boieri, dîndu-le pilaf amestecat cu perle, să-şi rupă dinţii, şi iese un portret de scelerat, mai tare ca al lui Hannibal Lecter, vai de capul lui Lăpuşneanu! Oricum, Slatina ne primeşte cu o linişte vegetală, cu acoperişuri verde închis şi cu măicuţe mişunînd de colo-colo, fără o vorbă, ca furnicile. Ne plimbăm un sfert de oră şi sîntem alţi oameni. În faţă, printre copaci seculari, se desfăşoară o tristă Alee a Eternităţii, drumul spre cimitir al celor răpite întru Domnul...

La Fălticeni, din nou ploaie. Găsim Casa Memorială a Lovineştilor, donată statului român. Aici s-au născut şi au trăit Eugen Lovinescu, marele critic al modernizării României, aici a copilărit Monica Lovinescu, aici au scris fraţii Horia şi Vasile. Primul, dramaturg cunoscut, celălalt – mare hermeneut, care a ales să trăiască în anonimat. Puţini ştiu că Vasile Lovinescu a fost iniţiat în sufism de către Fritjof Schuon, la Basel, prin anii treizeci ai secolului trecut, şi mai puţini ştiu de schimbul său epistolar cu Rene Guenon, sau de volumul „Dacia hiperboreeană”, un tratat de geografie sacră şi de istorie ezoterică. Pătrundem în încăperi. E dezolant, mobila originară a dispărut, pereţii sînt crăpaţi. La ce ne-am fi putut aştepta? Vasile Lovinescu s-a ferit toată viaţa să lase urme materiale... În schimb, la cîteva străzi distanţă, găsim casa lui Sadoveanu, casă frumoasă şi trainică, de gospodar. Puzderie de obiecte şi fotografii. Mă emoţionează o poză de bătrîneţe, în care Maestrul ţine în braţe un teckel. O fi Patrocle? Ghidul ne spune că Sadoveanu a avut 11 copii. Te-ai fi aşteptat să aibă, acum, 20 de nepoţi! Ei bine, nu are nici unul! Profira Sadoveanu, una dintre fetele sale, a fost înmormîntată prin contribuţia comunităţii... Uluitor cît de fragilă e amprenta omului în lume... Rămîn cărţile. Pentru un timp.

Miercuri – Moldoviţa şi Suceviţa

Astăzi lăsăm Toyota să se odihnească şi plecăm cu Fabia mea. „Cehoaica” s-a comportat excelent pînă acum, sper să nu mă lase pe „sinusurile” dintre Moldoviţa şi Suceviţa... Drumul spre Cîmpulung este infernal, noroc că, din Vama, o luăm pe o bretea bine asfaltată, pînă în Vadu Moldovei. Găsim uşor mănăstirea. Înălţată de Petru Rareş în 1532, şi zugrăvită în 1537, Moldoviţa e înconjurată de ziduri masive, are case mari de oaspeţi şi turnuri ferecate, semn că a îndeplinit nu numai funcţii liturgice ci şi militare sau economice. „Dinastia era la ananghie, de l-au pus pe tron pe Regele Pescar”, glumeşte N., vizibil impresionat de slava Domnului, de bogăţia ornamentaţiei, de pridvorul deschis, unic. Eu caut celebra scenă a Asediului Constantinopolului, păstrată bine pe peretele sudic. Cît de mîndru e sultanul, cu turbanul lui verde, în mijlocul armiilor de ieniceri şi spahii! Cum mai trag tunurile, şi de pe uscat şi de pe mare! Cît de hotărîţi sînt apărătorii, cum varsă smoală şi ulei topit peste lifte... Pe străzi e scoasă, în mare procesiune, Sfînta Mahramă a Veronicăi, uimitoarea pînză cu care s-a şters Mîntuitorul, pe drumul Golgotei, de i-a rămas imprimat Chipul! Nimic nu va ajuta...

Pe obcine, pe cel mai frumos drum al Bucovinei, pînă la Suceviţa, ctitoria Movileştilor. Şi aici, aceleaşi ziduri de cetate, aceeaşi splendoare a desenului, mai bine păstrat... deh, Suceviţa e cu un secol mai tînără decît Voroneţul. Am şi aici scene preferate, cum ar fi dramatica Scară a Virtuţilor, care împarte planul în două, ascensional... Jos, dracii trag în foc pe temerarii care nu se ţin bine, sus, cetele îngereşti îi ajută. E memorabil bătrînul înţelept, cu barba pînă la brîu, care se prăbuşeşte, disperat, de pe ultima treaptă, semn că niciodată nu trebuie să te sumeţeşti, să fii vanitos, să te împăunezi cu virtuţile adunate... Mai arunc o privire frizei înţelepţilor, cu Platon la loc de cinste... şi descopăr pe Cei patru Călăreţi ai Apocalipsului, deasupra pridvorului!

Pe seară, dăm o fugă şi la Dragomirna. Înaltă şi subţire, mănăstirea lui Atanasie Crimca ne întîmpină ca un chivot, ca o urnă, dovedind cui se mai îndoieşte că am avut şi noi benedictinii noştri. Intrăm în scriptorium, unde se păstrează cîteva dintre manuscrisele mitropolitului – atmosferă din „Numele trandafirului”... Am auzit că unul dintre evengheliarele lui Crimca a apărut pe piaţa anticarilor români, iar preţul oferit de colecţionari a fost astronomic! Sub geamurile de cristal, paginile de carte poartă arbori fantastici, cu păsări în loc de frunze, litere în filigran de mătase, animale de la Antipozi... Nu sîntem nici la Londra, nici la Paris, nici la Madrid – locul se numeşte Mitocul Dragomirnei...

Săptămîna Luminată în Bucovina

2008-05-04T06:54:00.000-07:00

Se zice că nişte călugări budişti, ajunşi cu avionul din India în Statele Unite, au rămas nemişcaţi cîteva ore pe aeroport, trezind atenţia paznicilor, care i-au întrebat ce se întîmplă. „Trupurile noastre au venit prea repede, acum aşteptăm să vină şi sufletele!”, au răspuns călugării. Aceeaşi stare o trăiesc şi eu, întors din Bucovina – îmi trag sufletul. Dar tare mi-e teamă că o parte din el continuă să călătorească printre obcine, acolo, în nordul Moldovei, de la culmile sălbatice ale Călimaniului, pe văi domoale, pînă în cîmpia Sucevei. Se dovedeşte, din nou, blestemul dulce al Ţării de dincolo de negură – oricine o vede o dată îşi doreşte s-o vadă din nou.

Humor - Slăvirea Maicii Domnului

Humor - Înger

Mănăstirea Humor

Vinerea Mare. Pe drumurile Moldovei

Bucovina. Inima principatului Moldovei, locul descălecării lui Dragoş, voivod de Maramureş, cel care, pe la 1345 îl sprijinea pe regele Ungariei ca să alunge tătarii de la graniţa de est. Bucovina – scena războiului celor două Roze, în care răzvrătitul Bogdan de Maramureş îl alungă pe vărul său Sas şi apoi pe Balc, întemeind dinastia Muşatinilor. Bucovina – temeiul puterii lui Ştefan cel Mare, care o transformă într-un arhipelag mînăstiresc. Bucovina – pămînt căzut sub puterea turcilor, care îl cedează Imperiului Austro-Ungar, pe la 1775, o ocupaţie cu bune şi cu rele. Bucovina, revenită la România în 1918, cu un amestec interesant de etnii şi culturi. Spre acest tărîm fascinant pornesc în Vinerea Mare, hotărît să-mi petrec Paştele la Voroneţ, capela militară a lui Ştefan. Dis de dimineaţă, maşina e încărcată, pensiunea e rezervată dinainte pe internet (a fost cam scump, peste un sejur în Grecia sau Turcia!), aşa că-i dau bice... Pînă la Găeşti e OK, exceptînd un radar mobil, pe care îl iau în plin, dar scap numai cu avertisment (şi patru puncte de penalizare...), că doar e Vinerea Mare, dar de acolo la Tîrgovişte... zici că au bombardat americanii! Gropi peste gropi, aşa că mă gîndesc cu mîndrie la drumurile Argeşului. Apoi, pe drumul Ploieştiului, gropile se transformă în cratere! Peisaje dezolante la Mija şi la Caragiale, în preajma penitenciarului... La bariera Ploieştiului, oraş cu pretenţii şi cu buget de cîteva ori mai mare decît al Piteştiului, nici nu mai există asfalt! O fi judeţul acesta poreclit Patria Hoţilor (PH), dar nici chiar aşa... În fine, apuc drumul Buzăului, printr-o mare de TIR-uri şi de turisme, toate îndreptîndu-se către capitală. De la Buzău la Focşani, intrăm în fine pe Autostrada Moldovei, drum ca-n palmă, pe patru benzi, unde poţi alerga în voie! Se vede că a fost făcut cu responsabilitate, la nevoie să susţină şi trafic militar, de blindate şi tancuri... Pînă una-alta, e puţin circulat, faţă de viermuiala dinainte. La intrarea în Vrancea, statuia masivă a unui călăreţ încruntat domină şoseaua, privind spre est – multă vreme am crezut că e Ştefan cel Mare, acum ştiu că îl înfăţişează pe generalul Suvorov... Întremat de o ciorbă moldovenească de post, mîncată la Mărăşeşti, trec ca fulgerul prin Adjud şi ajung la ceasul cinci la Bacău. Fatalitate! Oraşul n-are centură şi toată lumea a ieşit de la serviciu... Fac o oră bună pînă-l traversez, bătînd mărunţel din buze. Oricum, nimeni nu claxonează, nimeni nu depăşeşte coloana. Sînt în Moldova, unde timpul nu e atît de grăbit cu oamenii. În fine, pe seară, ajung în Gura Humorului, după o încîntare de drum, de la Roman încolo, printre dealuri molcome, fîneţe şi livezi. Din loc în loc, mă întîlnisem cu atelaje trase de cai frumoşi, cu ciucuri roşii împletiţi în coamă, cai lipiţani, cu picioarele groase, „cai blonzi”, cum le zice R., moştenire de la coloniştii polonezi, aduşi în Bucovina de Franz Iosef. Găsesc şi pensiunea Voro-Mond, e lîngă pîrîul Voroneţ, trasă binişor de la stradă. Peste vreo două ore sosesc şi prietenii noştri, familia F., care plecaseră din Piteşti pe la prînz. Obosiţi, cu ochii roşii, luăm o cină frugală şi cădem de acord că nici o băutură nu e mai bună decît vodca „Standard”, mai ales dacă ai condus 600 de kilometri...

Sîmbăta dinaintea Paştelui. La Humor şi Voroneţ.

Bloggerul, un tip tradiţional!

Voroneţ - Ştefan cel Mare

Voroneţ - Cetele drepţilor la Poarta Raiului

Înviere la Voroneţ

Înviere la Voroneţ

Înviere la Voroneţ

Gura Humorului este un orăşel cam cît Topoloveniul. Are o stradă centrală, un sens giratoriu, un parc în care cîntă fanfara şi multe pensiuni! În buricul tîrgului se înalţă un hotel modern, care nu era în urmă cu şapte ani, cînd am vizitat întîia oară Bucovina... Dar ce mă mir? Ritmul de schimbare al ţării noastre este ameţitor, cei care zic că nu se întîmplă nimic habar n-au ce vorbesc... De fapt, intrăm viguros într-o a doua modernitate, a iniţiativei private, după cea a combinatelor şi blocurilor comuniste. E bine. Dar totul are un preţ – Bucovina mea cea dragă are acum pante despădurite, unde s-a tăiat în duşmănie, are alunecări de teren şi inundaţii. În ritmul acesta... dar să lăsăm gîndurile negre. Astăzi mergem, de acomodare, prin împrejurimi. Pentru început, la Mănăstirea Humorului. La 5-6 km de Gura Humorului, pe un drum ce şerpuieşte alături de un rîu de munte, ajungem, prin pădurile nesfîrşite ale Obcinei Mari, într-un loc binecuvîntat. Aici, în urmă cu 600 de ani, în vremea lui Alexandru cel Bun, vornicul Oană întemeia o oază de rugăciune – Mănăstirea Humor. Ruinată din motive necunoscute, mănăstirea a fost refăcută, în 1530, de Petru Rareş. După 1785, viaţa monahală a fost întreruptă, o dată cu anexarea Bucovinei la imperiul Habsburgic. Din 1991, Humorul şi-a recăpătat statutul de mănăstire, fiind slujit de călugăriţe. Ca de obicei, drumul spre mînăstire este vegheat, de-o parte şi de alta, de negustori de ştergare, costume populare, ouă încondeiate. Ne uităm dar nu ne hotărîm să cumpărăm... Intrăm în curte, cu ochii în toate părţile – biserica nu are turlă, e construită în plan treflat şi are un interesant pridvor, cu arcade. Pictura exterioară, operă a meşterului Toma, încîntă prin tonurile inegalabile de roşu. Peretele de nord a fost şters de viscole, în schimb, cel de sud este un tezaur. Ne odihnim pe băncile de piatră, cu ochii la remarcabilul imn-acatist, 24 de strofe-scene, din viaţa Maicii Domnului. Mă impresionează Apoteoza Fecioarei, înfăţişată de zugravi ca o regină de Ev Mediu, conducîndu-şi Curtea, precum şi „Cei trei magi, în drum spre Bethleem”. Surprind un chip de înger, cu ochi curaţi, de copil... În interior, icoanele bizantine scapără foc blînd. Aflu că, la Humor, a fost găsit şi un Evangheliar conţinînd celebra miniatură a lui Ştefan cel Mare, adevărat portret de epocă al Domnului, care se păstrează acum la Putna. Plecăm înapoi la Voroneţ, pentru a face o recunoaştere a locului în care vom merge la Înviere. Biserica e cum o ştiu, zugrăvită cu praf de lapis-lazuli şi aur, o bijuterie albastră. În pridvor, o uriaşă Judecată de Apoi, pictată în cinci registre, n-are asemănare. Fotografiez îndelung, mai ales „Cetele Drepţilor, la poarta Raiului”, o mare de nimburi aurite. Pe peretele de sud, un Arbore al lui Ieseu (genealogia terestră a Mîntuitorului), se întinde ca un covor oriental. La intrare, veghează portretul Mitropolitului Grigore şi al lui Daniil Sihastrul, cel care i-a proorocit lui Ştefan că va fi victorios în luptele cu turcii. În naos, admir chipul Domnului, mult mai limpede după restaurare. Ştefan era blond, cu mustaţă ca spicul grîului şi buze pline. E înfăţişat alături de Doamna Voichiţa (a treia soţie), un fiu şi o fiică. Poartă veşminte scumpe şi coroană bizantină. Chiar, ce s-o fi ales de coroana Domnului? O mai exista acest obiect plin de putere? Că sabia există, la turci, la Istanbul, Adrian Năstase primind doar o copie de la premierul Erdogan, în momentul său de maximă glorie...

Lumina, la unu noaptea...

Voroneţ - Mitropolitul Grigorie şi Sf. Daniil Sihastrul

Voroneţ - Grădina Raiului

După masă, încercăm să dormim puţin, pentru a ne pregăti de Înviere. Cine să poată? Citesc „Regele lumii”, celebra carte a lui Rene Guenon, şi mă gîndesc la arta tradiţională a întemeierii templelor, oraşelor şi statelor. Guenon (şi pe urmele sale Vasile Lovinescu) observă că, în trecut, statele nu se înfiinţau de azi pe mîine, ca o republică americană, ci se urma un ritual sacrificial, menit să dea stabilitate unei construcţii care e numai în parte politică. Întemeierea Romei are loc în urma unei competiţii între Romulus şi Remus, apoi zidurile cetăţii, pătrate, semn de stabilitate, sînt trasate cu plugul ritual. Imperiul chinez se naşte prin arderea cărţilor necanonice şi construirea Zidului. Regele francilor vînează Cerbul Alb, iar Dragoş îşi urmăreşte Bourul pînă la apa Moldovei. Dincolo de Carpaţi, Negru Vodă săgetează Corbul, de pe Pietrele Doamnei. Animalul răpus figurează apoi în herb, împrumutîndu-şi, parcă, puterile, construcţiei politice respective. Pînă şi un lăcaş de cult se construia cu grijă, cercetînd puterile pămîntului, deasupra altui lăcaş, mai vechi... Sau se căuta un menhir, o piatră falică, un ac care să înţepe pielea Marelui Balaur, fie şi o săgeată, trasă de domn la întîmplare (dar ce întîmplare...), aşa cum s-a procedat la Putna. Astăzi, din această ştiinţă au rămas rudimente, precum învăţăturile Feng Shui... S-a făcut ora 11. Nu mai avem răbdare şi plecăm la mănăstire. Gazda ne spune să ne îmbrăcăm mai gros... Sînt cîteva grade peste zero. Sute de oameni înconjoară bătrînul lăcaş. Sînt tăcuţi, aşteaptă. Dinăuntru, o litanie subţire se scurge în difuzoare. Se face miezul nopţii şi nu se întîmplă nimic. Turiştii se privesc cu mirare. Ce se întîmplă? Aici se face slujba după ora veche? Păi, zic şi eu, la Sfînta Vineri, acum, părintele Marioara terminase de citit şi pastorala Prea Sfinţitului... Deh, păcătosul de mine, vrea ca minunea Învierii să vină la fix, ca ora exactă! Minutele trec greu, în reculegere şi miros de pădure. Nimeni nu pleacă. În fine, la ora unu, preotul citeşte scena Învierii, din Evanghelia după Matei, şi înpărtăşeşte cu ceilalţi Lumina! Atmosfera se schimbă miraculos... Parcă niciodată n-am simţit atît de pregnant cum se trece de la Moarte la Viaţă... Sutele de credincioşi se încolonează după preot şi măicuţe şi, cu lumînările în mîini, înconjoară de trei ori biserica, în bătăile clopotului vechi! Îngheţaţi şi încîntaţi, ne întoarcem la pensiune, cu lumină... Este ora două şi sîntem aşteptaţi cu masa specială din noaptea Paştelui – ouă roşii, friptură de miel, de vită şi de porc, drob, brînză de burduf, mezeluri, ceapă verde şi pască! Totul, stropit cu vin roşu... Ne bucurăm ca nişte copii şi cîntăm „Hristos a înviat din morţi”. În sticla paharelor, flacăra lumînării se reflectă înzecit. (Va urma)

O săptămînă bună

2008-04-23T23:53:00.000-07:00

Am avut o săptămînă bună. Luni, într-o discuţie cu domnul profesor A.P.Iliescu, am pus la punct subiectul tezei de doctorat, care va fi "Ideologie, simbolism şi ingrediente mistice în doctrina Legiunii Arhanghelului Mihail", urmînd să completez bibliografia. Marţi, m-am bucurat să-mi văd cartea în vitrina librăriilor. În fine, azi mă pregătesc să plec în Bucovina, la Voroneţ, pentru Paşte. Aşa că însemnările de pe bloguri se opresc pentru vreo cîteva zile, însă promit să mă întorc cu fotografii din Ţara de dincolo de negură! Să fiţi fericiţi şi sănătoşi, inspiraţi şi generoşi!

Mie mi-a plăcut Simfonia lalelelor...

2008-04-19T07:34:00.000-07:00

... indiferent dacă unii strîmbă din nas, eu cred că un oraş fără sărbători este un oraş mort. Doar sărbătorile, monumentele şi cultura locală te individualizează pe harta lumii. Iar copilaşii de la paradă au fost încîntători. Lumea s-a amuzat, a cumpărat flori, a băut o bere sau o cafea la terase... Existăm!

Ecouri după lansare...

2008-04-18T23:21:00.000-07:00

Am reacţii frumoase, după lansarea cărţii.

ROMPRES - Cunoscutul om de presa argesean Cristian Cocea a lansat joi, la Pitesti, volumul de publicistica "Crima pentru un loc de parcare", transmite corespondentul ROMPRES.

Volumul contine o selectie a editorialelor publicate de autor, in perioada februarie 2006- septembrie 2007, in cotidianul "Societatea Argeseana", fiind o cronica a societatii romanesti "de la suspendare la intronizare", dupa cum aprecia autorul. "Autorul reliefeaza o Romanie reala in care activam toti, in care avem probleme. (...) Aceasta carte are insa o mare problema: nu are o bibliografie la sfarsit.

Spun asta pentru ca volumul poate fi considerat si un manual de jurnalism", a afirmat, la lansarea volumului, directorul Bibliotecii Judetene "Dinicu Golescu", Mihail Sachelarie. "Titlul cartii este o metafora pentru ce ni se intampla zilnic, pentru modul in care am inceput toti sa traim", a spus Cristian Cocea, care a citit in fata auditoriului cateva dintre textele reprezentative incluse in volum.

"Crima pentru un loc de parcare" este a doua carte publicata de Cristian Cocea, dupa "Ghidul Romaniei misterioase", aparut in 2005. Lansarea volumului de publicistica a fost gazduita de sala de conferinte a Bibliotecii Judetene "Dinicu Golescu". La eveniment au luat parte parlamentari de Arges, oficialitati locale, oameni de cultura si foarte multi ziaristi.

OBSERVATOR - „Crimă pentru un loc de parcare”, o nouă carte a editorialistului Cristian Cocea

În prezenţa unor importanţi oameni politici, jurnalişti, dar şi oameni de cultură, jurnalistul Cristian Cocea a lansat ieri volumul „Crimă pentru un loc de parcare”.

Titlul nu este ales la întâmplare, pentru că, aşa cum editorialistul susţine, trăim vremuri în care ajungem să luăm viaţa unui om pentru o grămadă de fiare. Volumul de publicistică „Crimă pentru un loc de parcare” reuneşte editoriale din perioada 2006-2007, pe care jurnalistul le-a publicat în cotidianul „Societatea Argeşeană”. „Dedic acest volum tuturor jurnaliştilor de provincie, care lucrează în credinţă, fără să ajungă să-şi vadă numele pe-o carte. Ei sunt soldaţii anonimi din războiul modernizării României”, scrie Cristian Cocea în prefaţa cărţii.
La eveniment au sosit oameni politici importanţi, precum liderul PSD Argeş, Constantin Nicolescu, Şerban Valeca, Mircea Drăghici, preşedintele PNL Argeş, Adrian Miuţescu, senatorul Dan Gabriel Popa, consilierul local Mihai Tudor, dar şi liderii Partidului Noua Generaţie.

TOP - Un jurnalist din Argeş şi-a lansat noua sa carte
Jurnalistul Cristian Cocea şi-a lansat ieri, la ora 17.00, cea de-a doua carte a sa „Crimă pentru un loc de parcare“, în care a adunat cele mai bune editoriale din perioada 2006 - 2007, apărute în cotidia-nul „Societatea Argeşeană“. Evenimentul s-a desfăşurat la Biblioteca Judeţeană. Scriitorul jurnalist Cristian Cocea a fost susţinut de întreaga redacţie a ziarului său, plus o serie întreagă de oficialităţi locale. „Cartea poate fi considerată şi ca manual de jurna-lism pentru că este şi profesor la Facultatea de Jurnalism, de la Brâncoveanu. Îl felicit pentru felul în care a prezentat această carte“, a declarat părintele vicar Nicolae Brânzea, unul dintre invitaţii lui Cristian Cocea.

SOCIETATEA - Sa nu faci „Crima pentru un loc de parcare“!

# Moment festiv la Societatea argeşeană şi Biblioteca Judeţeană
# Cristian Cocea, consilier editor al ziarului nostru, şi-a lansat ieri un volum care cuprinde editoriale publicate între anii 2006-2008 în cotidianul Societatea argeşeană

Locaţie impunătoare, atmosferă destinsă, invitaţi de marcă, autor celebru. Acestea sînt ingredientele unei după-amieze perfecte petrecute la Biblioteca Judeţeană, acolo unde Cristian Cocea, consilierul editor al ziarului Societatea argeşeană, şi-a lansat cartea „Crimă pentru un loc de parcare”. Este de fapt un volum care cuprinde editoriale publicate între anii 2006-2008 în Societate, o carte uşor de citit şi care nu trebuie ratată.

Constantin Nicolescu, Tudor Pendiuc, Adrian Miuţescu, Dan Gabriel Popa, Cornel Lazăr, Dănuţ Bulf şi Mircea Drăghici sînt doar cîţiva dintre distinşii invitaţi, dar asta contează mai puţin în faţa plăcerii pe care cititorii o vor simţi lecturînd cartea. „Deseori m-am inspirat în viaţa politică din cele scrise de domnul Cristian Cocea!”, a spus Constantin Nicolescu, „O carte care va intra cu siguranţă în eternitate”, a spus Mihai Sachelarie, „O carte care cuprinde unele editoriale profetice”, a spus vicarul Nicolae Brînzea...

Vă întrebaţi de ce este intitulată cartea „Crimă pentru un loc de parcare?”. Ei bine, răspunsul nu vi-l divulgăm aici, dar vă oferim o mică explicaţie, dată de ziaristul Nicolae Badiu: „Cristi mi-a spus pe vremea cînd avea Tico... că acest autoturism este atît de mic încît îl poate parca în baia din apartament. Totuşi, vremea a trecut şi omul a dorit să parcheze maşina prin diferite parcări în oraş, dar...!”

La final, vizibil emoţionat, Cristian Cocea a citit trei dintre editorialele publicate în carte, a mulţumit tuturor celor care l-au ajutat la publicarea acestui volum, a dat autografe şi a ciocnit o cupă de şampanie cu invitaţii. Noi vă recomandăm să nu faceţi „Crimă pentru un loc de parcare“, dar să citiţi această carte.

Cuvinte bune şi în CURIERUL, la radio şi TV...De unde se vede că breasla nu te lasă!

Bun găsit!

2008-04-18T09:52:00.000-07:00

Direct, divers, interactiv! Aşa vreau să fie noul meu blog, dedicat jurnalisticii, polemicilor şi informaţiei din breaslă. Răspund astfel prietenilor care au zis că le place Povestea zilei dar vor să mai stea de vorbă şi cu mine! Păi dacă vreţi jurnal, jurnal să fie...

Astăzi, despre două evenimente - lansarea cărţii "Crimă pentru un loc de parcare" şi Simfonia lalelelor. Mulţumesc tuturor colegilor de breaslă care m-au onorat cu prezenţa! Iată ce frumoşi aţi fost...

Autorul cu deputatul liberal Adrian Miuţescu

Un autograf pentru senatorul democrat Gabi Popa

Am citit trei poveşti...

Mirela Bîtea (CJ), Marian Radomir ("Piteşteanul")

Mihai Sachelarie, directorul Bibliotecii, şi părintele vicar Nicolae Brînzea, iar între ei jerba PSD-ului!!!

Alina Mozăceanu şi Denisa Grigore ("Societatea")

Prietenul Mişu Alexandrescu...

... şi prietenul Nicu Folea

Pentru voi, ceilalţi, iată un interviu acordat prietenului Mişu Alexandrescu, în ultimul număr din "Indiscret", ca să vă faceţi o idee despre carte...

Sânge pe hârtie!
Cristian Cocea a comis o „Crimă pentru un loc de parcare”!!!

Jurnalistul Cristian Cocea a adunat într-o carte consistentă, de aproape 300 de pagini, cele mai interesante analize ale sale din ultimii doi ani.
Într-o lume mică, aşa cum este comunitatea piteşteană, un astfel de eveniment publicistic contează. Cititorii de gazete devin cititori de cărţi, avantajul fiind accesul rapid la evenimentele importante din trecutul apropiat. Fiecare astfel de eveniment a fost analizat la cald, la timpul lui.

Cristian Cocea este genul de jurnalist reflexiv, care gândeşte realitatea fără nervi, fără patimă. Totuşi, presiunile cotidiene te pot aduce, uneori, în stare să comiţi o crimă pentru un loc de parcare. Aici se cască prăpastia dintre titlu şi text. Ca să nu comită crima din titlu, Cocea, în textele sale, se salvează deseori aşezând lucrurile în perspectivă culturală.

Iată ce ne spune autorul despre această „Crimă…” pe care o comite metaforic:

• Spaţiul public din România, atunci când nu este înghiţit de „privat”, se degradează rapid şi ireversibil. Poate că fiecare şofer, dacă ar avea talent, ar face o „Crimă pentru un loc de parcare”. Tu înjuri la volan? Pe cine?

- Îi înjur cumplit pe mitocanii care nu dau prioritate, pe ţoapele care ies dintr-o stradă laterală fără să se asigure, pe istericii care te claxonează de la spate... De fapt mă enervează toţi cei care nu respectă un sistem de reguli, cei lipsiţi de amabilitate, cei ce fac din forţă (aici, a motorului...) valoarea supremă. Or, civilizaţie înseamnă tocmai renunţarea la forţă, în favoarea unui Arbitru (Monarh, Stat, Lege). Şoselele româneşti sînt o imagine în oglindă a sistemului social – girofarurile, manelele şi bătăile cu bîte de baseball reflectă aroganţa demnitarilor, şmecheria băieţilor de după blocuri şi campaniile electorale! În plus, în articolul care dă titlul volumului, am descris categoria „teroriştilor de parcare”, ăia care s-au înstăpînit peste domeniul public, şi-au marcat teritoriul, precum cîinii, şi sînt capabili de cele mai perverse răzbunări dacă laşi maşina pe locul lor... O să vezi tu, că vrei să-ţi iei Chevrolet...

• Să presupunem că vii la redacţie nervos din cauza agresiunilor din spaţiul public românesc. Scrii cu furie sau faci eforturi să te calmezi?

- Mă calmez la fel de repede cum mă înfurii! Ce-ar însemna să rămîn supărat toată ziua pentru un hidrocefal? M-au înjurat pe mine specimene mult mai toxice, prin ziare şi pe bloguri, şi tot n-am pus la inimă... Sînt o natură apolinică, solară, îmi place să rîd, să fac mişto, să mă bucur de viaţă, să mănînc bine, să discut cu prietenii, să călătoresc, să citesc, să ascult muzică, să beau un vin... La ultimele analize mi-au găsit un nivel de serotonină vecin cu cel al copiilor! Pentru cei ce nu ştiu, ăsta e un fel de „hormon al fericirii”. Asistenta a căscat ochii la mine şi m-a întrebat dacă am tras ceva iarbă de dimineaţă! I-am spus că sînt budhist şi m-a lăsat în pace. Deci nu prea scriu cu furie, mai curînd cu ironie – cred că cele mai bune piese din carte dau seamă despre nişte caractere ale epocii, despre nişte situaţii. Sînt mai mult moralist decît ziarist...

• Ai abordat subiecte tragice: angajata unei corporaţii care a murit din cauza anorexiei, un copil împuşcat în cap fiindcă a făcut baie într-un lac privat... Pe urmă, în alte articole, ai făcut trimiteri culturale la Lyotard, la postmodernişti, la analişti politici celebri… Cultura reuşeşte să-ţi panseze rănile pe care ţi le face realitatea?

- Te-ai prins... Un tip inteligent ca tine (eşti doar prietenul meu, nu?) nu se lasă amăgit de suprafaţe. Da, cultura îmi face lumea mai suportabilă, de fapt, pentru mine, lumea este cultură şi abia apoi natură. Sînt o Fecioară tipică, care a aflat de timpuriu că peste clocotul instinctelor trebuie să pui capacul raţiunii. Am oroare de sentimentalism, de trăirism, de ridicatul poalelor în cap, în piaţa publică. Mă regăsesc în vorbele lui Arhimede, către soldatul roman: „Nu-mi atinge cercurile!”, chit că soldatul o să mă omoare. Asta nu înseamnă că fac paradă de cultură – nu regurgitez citate nedigerate. Cultura e mediul meu natural, unde mă simt bine, unde caut înţelesuri, unde discut cu marile spirite. De-aia apar diverse trimiteri culturale în articolele mele, chit că scriu la un tabloid. La fel am scris disertaţia de master, la SNSPA, cînd am analizat propaganda şi ideologia din „Triumful voinţei”, filmul din 1935 al lui Leni Riefenstahl. La fel îmi redactez, acum, teza de doctorat în politologie, despre simbolistica Gărzii de Fier.

• Scrii foarte mult despre politică şi politicieni. Să presupunem că n-ar mai exista convenţiile sociale, jocul aparenţelor, diplomaţia şi politeţea… Te afli cu un parlamentar, plătit din banii tăi, într-o cameră goală. Ce-i spui? Ce-i faci?

- Eu nu-i urăsc pe politicieni. Unii mă enervează, alţii mă amuză, dar sînt necesari. Tocmai pentru că sînt plătiţi din banii noştri, tocmai pentru că i-am votat, ei trebuie să ne reprezinte. Dar, atenţie!, nici unul nu ne poate reprezenta pe toţi. De exemplu, Mihai Ungheanu, parlamentar PRM de Argeş, nu are cum să mă reprezinte pe mine. El îi reprezintă pe securişti, pe protocroniştri, pe nostalgici. Sau Copos. Copos îi reprezintă pe proprietarii de cluburi de fotbal, pe miliardari, pe indivizii cu iaht. Sau ... Sau... Dar democraţia presupune să respecţi pluralitatea opiniilor, a intereselor, a valorilor. Deci să trăieşte şi Ungheanu, să mănîncă şi gura lui o bucată de pîine la Parlament.

• N-am cum să nu te întreb şi chestia asta: cum este să treci de la condiţia de ziarist la aceea de autor de carte? Ce senzaţie ai trăit când ţi-ai răsfoit prima dată cartea?

- Cartea aceasta a venit pe nepusă masă, m-a enervat unul, care mă poreclea pe blog, şi am zis să-i dau ceva de citit... Lăsînd gluma la o parte, e meritul lui PS Calinic, care m-a tot îmboldit de la spate să adun articolele în volum... E meritul domnului inginer doctor Nicolae Folea, prieten de discuţii, care a facilitat operaţia. Sînt meritele Cristinei Diculescu şi ale lui Corin Boian, patronii „Societăţii”, care m-au lăsat mereu să scriu ce şi cum îmi place. Mă simt bine ca autor, întrucît cartea dă o notă de nobleţe, de greutate, oricărui rînd pe care l-ai scris – ziarul e efemer, trăieşte de pe o zi pe alta. Mă bucur pentru „Crimă...” şi vă invit să ne bucurăm împreună. Joi, 17 aprilie, ora 17.00, la biblioteca judeţeană.

• Te consideri un dur în scris sau un tolerant? În secret, când nu te vede şi nu te aude nimeni, cum ţi-ai dori să fi?

- Nu sînt tolerant, altfel nu aş scrie... Dar nu sînt nici un dur, nu scriu cu răutate, ironiile mele n-au demolat niciodată personalitatea cuiva, nu i-am rupt rădăcina fiinţei. Păi, cine sînt eu să-i judec necruţător pe toţi? Mai curînd sînt un moralist, un om care caută înţelesuri, în lumea de duh, pentru orice situaţie din lumea de lut. Mi se trage de la şcoală...

• E prima selecţie de publicistică pe care o faci. Mai urmează?

- O să văd. Acum, am alte proiecte. Lucrez la ediţia a doua a „Ghidului României misterioase”, cartea mea de turism cultural, care s-a epuizat din librării ca şi cînd n-ar fi fost... Am început studiul la „Ideologia Gărzii de Fier”. Dar, cel mai curînd, o să-mi apară un manual de „Secretariat de redacţie”, cursul meu de la Universitatea Constantin Brâncoveanu. Chit că e o chestie tehnică, promit că fac cinste şi atunci...

• Mulţumesc frumos pentru interviu.

Acum, fotografia zilei, făcută de colegul Doru Bălăşoiu ("Societatea") la Simfonia Lalelelor. Şi, da, s-au adunat 5000 de tineri, să danseze pentru Cartea Recordurilor!

Hai că mai postez şi mîine...